Salt la conţinut

Salt la cuprins

Cartea martirilor a lui Jean Crespin

Cartea martirilor a lui Jean Crespin

 Cartea martirilor a lui Jean Crespin

ÎN 1546, 14 bărbaţi din Meaux (Franţa) au fost găsiţi vinovaţi de erezie şi condamnaţi la moarte prin ardere pe rug. Ce nelegiuiri săvârşiseră aceştia? Se întruniseră în locuinţe private, se rugaseră, cântaseră psalmi, ţinuseră Cina Domnului şi mărturisiseră că n-aveau să îmbrăţişeze niciodată „idolatrii papistaşe“.

În ziua execuţiei, catihetul romano-catolic François Picard i-a interogat pe condamnaţi în legătură cu convingerile lor religioase referitoare la Cina Domnului. Drept răspuns, ei i-au pus câteva întrebări privitoare la învăţătura catolică a transsubstanţierii, potrivit căreia pâinea şi vinul folosite în timpul ritualului se prefac miraculos în carnea şi în sângele lui Isus. Una dintre întrebările lor a fost: „Are pâinea gust de carne şi vinul, gust de sânge?“.

În pofida neputinţei lui de a răspunde, cei 14 au fost legaţi de stâlp şi arşi de vii. Cei cărora nu li se tăiase limba intonau psalmi. Preoţii prezenţi la execuţie încercau să le acopere glasurile cântând şi mai tare. În ziua ce-a urmat, în exact acelaşi loc, Picard a declarat că cei 14 fuseseră osândiţi la chinul veşnic în focul iadului.

Europa veacului al XVI-lea nu era cel mai sigur loc pentru disidenţii religioşi. Mulţi care puneau sub semnul întrebării doctrinele Bisericii erau supuşi unor torturi de nedescris de către opozanţii lor, ba chiar omorâţi. O lucrare ce ne dezvăluie suferinţele acelor oameni este Le Livre des martyrs (Cartea martirilor), a lui Jean Crespin, publicată în Geneva (Elveţia), în 1554, şi cunoscută şi sub numele de Histoire des martyrs. *

Un avocat se alătură Reformei

Jean Crespin a văzut lumina zilei în oraşul Arras (situat actualmente pe teritoriul Franţei) în jurul anului 1520. El a studiat Dreptul la Louvain (Belgia). Se pare că în timpul şederii sale în acest oraş a luat cunoştinţă de ideile reformiste. În 1541, Crespin s-a mutat la Paris, unde avea să lucreze ca secretar al unui jurist de prestigiu. Aici a asistat în Piaţa Maubert la arderea pe rug a lui Claude Le Painctre, şi el condamnat ca eretic. Pe Crespin l-a mişcat profund credinţa acestui tânăr aurar, executat pentru că „le-a propovăduit părinţilor şi prietenilor săi adevărul“, cum avea să scrie mai târziu Crespin.

În această perioadă, Crespin a început să lucreze ca avocat în Arras. N-a trecut multă vreme şi, din pricina noilor sale convingeri religioase, a fost acuzat de erezie. Ca să nu fie condamnat, a fugit în Strasbourg (Franţa), iar mai târziu s-a stabilit în Geneva (Elveţia), unde s-a bucurat de tovărăşia altor susţinători ai Reformei. Ulterior a renunţat la profesia de avocat şi s-a specializat în tipografie.

Crespin a publicat lucrări pe teme religioase ale unor reformatori precum Jean Calvin, Martin  Luther, John Knox şi Theodore Beza. El a tipărit şi textul în greacă al părţii din Scripturi cunoscute sub numele de Noul Testament, dar şi Biblia, integral sau parţial, în engleză, franceză, italiană, latină şi spaniolă. Însă ceea ce i-a adus celebritate lui Crespin a fost lucrarea sa intitulată Cartea martirilor, în care îi menţiona cu numele pe mulţi dintre cei ce fuseseră executaţi ca eretici în perioada 1415–1554.

De ce s-a scris un martirologiu

În mare parte, literatura scrisă de reformatori demasca cruzimea înalţilor prelaţi catolici. Mai mult, aceasta îi încuraja pe oameni prezentându-le martiriul protestanţilor ca o continuare a suferinţelor îndurate de slujitorii lui Dumnezeu din epocile apuse, precum şi de creştinii din secolul I. Pentru a le oferi protestanţilor exemple demne de urmat, Crespin a întocmit o listă cu numele celor ce plătiseră cu viaţa pentru credinţa lor. *

În cartea sa, Crespin vorbeşte despre procesele martirilor, despre audierile inchizitoriale şi despre relatările martorilor oculari, precum şi despre mărturiile scrise de acuzaţi în timpul detenţiei. Nu lipsesc nici scrisorile de îmbărbătare adresate întemniţaţilor, unele conţinând nenumărate citate din Biblie. Credinţa celor ce scriseseră mărturiile merita „să rămână de-a pururi vie în amintirea oamenilor“, socotea Crespin.

O mare parte a chestiunilor de doctrină dezbătute în lucrarea sa gravitează în jurul bine-cunoscutelor dispute dintre catolici şi protestanţi. Persecutorii şi cei persecutaţi nu cădeau de acord în multe privinţe, cum ar fi folosirea imaginilor în închinare, purgatoriu şi rugăciunile pentru morţi. Nu exista consimţământ nici asupra repetării jertfei lui Isus în timpul Liturghiei catolice şi nici asupra calităţii papei de reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ.

Cartea martirilor stă mărturie acelor vremuri marcate de conflicte, intoleranţă şi violenţă. Deşi Crespin a vorbit doar despre persecutarea protestanţilor de către catolici, să nu uităm că şi protestanţii i-au persecutat uneori pe catolici cu tot atâta sălbăticie.

De-a lungul istoriei, religia falsă s-a mânjit cu „sângele profeţilor, al sfinţilor şi al tuturor celor ce au fost înjunghiaţi pe pământ“. Putem fi siguri că sângele celor pe care Dumnezeu îi consideră martiri strigă după răzbunare (Revelaţia 6:9, 10; 18:24). Unii dintre cei ce au suferit şi şi-au dat viaţa pentru credinţă în vremea lui Crespin au căutat, se pare, cu toată sinceritatea adevărul religios.

[Note de subsol]

^ par. 5 Titlul complet al cărţii era Le Livre des martyrs qui est un recueil de plusieurs martyrs qui ont enduré la mort depuis Jean Hus jusques à ceste présente année MDLIIII. În timpul vieţii lui Crespin, dar şi după moartea sa au apărut mai multe ediţii revizuite şi îmbunătăţite, publicate sub diverse titluri şi cu un conţinut actualizat.

^ par. 11 În 1554, anul apariţiei Cărţii martirilor a lui Crespin, au fost publicate alte două martirologii, unul în germană, scris de Ludwig Rabus, iar altul în latină, scris de John Foxe.

[Legenda fotografiei de la pagina 12]

Pagină de titlu a lucrării „Cartea martirilor“, de Jean Crespin (ediţia din 1564)

[Legenda ilustraţiei de la pagina 13]

Execuţia unor protestanţi înaintea regelui Franţei Henric al II-lea şi a curtenilor săi

[Provenienţa fotografiei/ilustraţiei de la paginile 12, 13]

Imaginile de pe ambele pagini: © Société de l’Histoire du Protestantisme Français, Paris