Canalele Marii Britanii — o atracţie pentru turişti

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN MAREA BRITANIE

La începutul secolului al XIX-lea, Anglia, Scoţia şi Ţara Galilor erau străbătute de o reţea de canale de aproape 6 000 km lungime. De ce au fost construite ele? Mai sunt folosite în prezent?

ÎN SECOLUL al XVIII-lea, revoluţia industrială a impus în Marea Britanie schimbări majore în ce priveşte transportul materiilor prime şi al produselor finite. Era absolut necesar să se asigure un transport ieftin şi rapid. Până atunci se folosiseră atelajele de cai. Însă pe timp de iarnă, drumurile pe care caii trăgeau căruţele încărcate cu mărfuri erau brăzdate de făgaşe atât de adânci şi noroiul era atât de mare, încât deveneau impracticabile. În schimb, de pe mal, un singur cal putea trage, uşor şi rapid, pe un canal o barcă încărcată cu până la 30 t de marfă.

În 1761, ducele de Bridgewater a dorit să se construiască un canal care să facă legătura între minele sale de cărbune şi Manchester. Oraşul se afla la 16 km distanţă şi era piaţa de desfacere pentru cărbunele extras. Canalul i-a adus ducelui mari profituri. Mai mult, a avut un impact imediat asupra preţului cărbunelui, acesta scăzând la jumătate. În 1790, s-a realizat un proiect şi mai îndrăzneţ: reţeaua de canale Grand Cross, care a ajuns să lege patru râuri importante, dar şi zona centrală industrializată a Angliei de porturile maritime. În Marea Britanie, începuse perioada de glorie a canalelor.

Construirea şi folosirea canalelor

Ingineri talentaţi, printre care James Brindley (un autodidact ce şi-a realizat lucrările fără să aştearnă pe hârtie vreun calcul ori să facă vreo schiţă), au elaborat metode ingenioase de construcţie, reuşind să canalizeze apa kilometri întregi pe un teren cu relief destul de variat. Echipe de muncitori, numiţi navvies, au construit apeducte, tunele, ecluze şi poduri,  toate fiind şi azi considerate realizări remarcabile.

Pentru a transporta mărfuri precum cărbune, var, piatră de var, caolin, minereu de fier, cărămizi şi făină s-au construit ambarcaţiuni de lemn neacoperite, lungi de circa 20 m şi late de vreo 2 m. Aceste barje înguste erau trase la edec de cai. În schimb, bărcile rapide ofereau servicii de transport pentru materiale perisabile sau pentru cazuri de urgenţă. Ele circulau non-stop, iar echipajul nu se oprea din lucru nici noaptea.

Pe unele canale, caii erau schimbaţi la patru ore. Ei reuşeau să tragă bărci cu carene hidrodinamice, având până la 120 de pasageri la bord şi o viteză medie de 15 km/h. Ca şi bărcile rapide, aceste bărci aveau prioritate faţă de celelalte ambarcaţiuni. Când navigau pe canalul Bridgewater, li se monta la proră o lamă mare, care să taie edecul bărcilor ce le ieşeau în cale. În această epocă a canalelor, omul de rând putea călători pentru prima oară ieftin şi confortabil pe distanţe mari.

Viaţa la bordul unei barje

Viaţa la bordul unei barje nu era deloc uşoară. Barcagiii munceau din greu şi erau expuşi pericolelor. Fiind mereu în călătorie, nu prea aveau ocazia de a se instrui şi ajungeau, încetul cu încetul, rupţi de lume.

Branşa barcagiilor şi-a creat chiar propria artă. Pe exteriorul bărcii, dar şi în interiorul cabinei aflate la pupă, erau pictate peisaje viu-colorate, motive florale şi modele geometrice. În „apartamentul“ lor de 3x2 m îşi duceau traiul barcagiul, soţia lui şi copiii lor. Însă aceşti oameni ai apelor au reuşit să compenseze lipsa spaţiului găsind soluţii ingenioase: paturi pliante şi dulăpioare ascunse. Poliţele erau decorate cu dantele croşetate, iar porţelanurile frumoase şi decoraţiunile de bronz din jurul sobei străluceau în lumină. Toate acestea creau o atmosferă caldă, primitoare. Totuşi, din cauza mărfii transportate, se făcea adesea multă murdărie. Însă, deşi avea multă treabă de făcut, harnica soţie a barcagiului reuşea să ţină familia şi barca foarte curate. Până şi ornamentul din  frânghie din jurul echei era frecat până strălucea de curăţenie, spre cinstea vrednicei femei!

Deşi au intrat în declin, n-au fost date uitării!

În 1825, când reţeaua de canale era aproape finalizată, s-a dat în folosinţă una dintre primele căi ferate publice, construită de George Stephenson: de la Stockton la Darlington. Astfel îşi făcuseră apariţia locomotivele cu aburi. În următorii 20 de ani, căile ferate au preluat transportul de mărfuri, iar canalele au ajuns să nu mai fie folosite şi să fie lăsate în paragină. Unele chiar au fost cumpărate de companii feroviare ca să nu mai existe concurenţă. După Primul Război Mondial, declinul canalelor a continuat, fiind construite şosele tot mai bune. Nici cei mai optimişti nu le-au mai dat canalelor şanse de supravieţuire.

Graţie eforturilor depuse în ultimii 50 de ani, canalele nu au fost totuşi date uitării. Deşi unele bărci transportă mărfuri şi astăzi, altele au fost restaurate şi folosite ca locuinţe ori ca vaporaşe de vacanţă. Cu ajutorul lor pot fi admirate unele dintre cele mai frumoase peisaje britanice, unde omul nu şi-a pus până acum amprenta. Peste 3 000 km de canale sunt în prezent practicabile. Admiratorii vechilor barje au reînsufleţit tradiţiile de altădată, organizând anual festivităţi pentru ca un public tot mai larg să afle ce însemna odinioară viaţa pe canale. Datorită popularităţii acestor ambarcaţiuni frumos ornamentate, folosite pentru activităţi recreative, acum circulă pe canale mai multe bărci decât în perioada lor de glorie, când transportau mărfuri. Iar canalele sunt restaurate în acelaşi ritm în care au fost construite cu 200 de ani în urmă.

Însă nu doar cei ce se plimbă cu barca pe canale se bucură de refacerea acestor căi navigabile. Întrucât de-a lungul canalelor s-au creat „parcuri liniare“, drumeţii, cicliştii şi pescarii pot avea acces în zone rurale şi în orăşele pitoreşti mai puţin cunoscute. Bazinele care s-au construit pentru a menţine nivelul apei în canale au devenit importante habitate pentru o varietate de plante, păsări şi animale.

În Marea Britanie, construirea canalelor a marcat începutul unor mari schimbări. Însă ca o ironie a sorţii, canalele oferă acum o cale de evadare din lumea modernă şi stresul ei, generat tocmai de schimbările de acum două veacuri.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 14]

CUM SE NAVIGA PRIN TUNELE

Foarte puţine tunele au drum de edec. Prin urmare, până la apariţia bărcilor cu autopropulsie, singura modalitate de a trece printr-un tunel era „propulsia cu picioarele“, o tehnică destul de periculoasă. La proră, se punea transversal câte o scândură, de o parte şi de alta a bărcii. Barcagiii se aşezau culcaţi pe spate pe aceste scânduri şi, ţinându-se strâns cu mâinile de ele, propulsau barca cu picioarele, mimând mersul lateral pe zidul tunelului. Întrucât tunelul era slab luminat, în general de o singură lumânare, barcagiii puteau oricând să pună piciorul greşit şi să cadă în apă. Unii au murit zdrobiţi între carenă şi zidul tunelului. Reţeaua de canale avea 68 km de tunele, iar pentru traversarea celor mai lungi erau angajaţi barcagii profesionişti. Cel mai lung tunel, redeschis în prezent, este cel din Standedge, Yorkshire, şi are o lungime de 5 km.

[Provenienţa fotografiei]

Prin amabilitatea British Waterways

 [Chenarul/Fotografiile de la pagina 15]

ECLUZELE ŞI O ROATĂ INGENIOASĂ

Ce se întâmplă când un canal navigabil întâlneşte în cale un teren mai ridicat, dat fiind că apa nu urcă? Poate fie să urmeze o curbă de nivel şi să rămână la aceeaşi altitudine, dar ruta să devină mai lungă, fie să treacă printr-un tunel ce străbate obstacolul întâlnit. Mai există însă o a treia soluţie: ecluzele. În acest caz, se realizează un compartiment care face legătura între cele două nivele ale traseului şi care este prevăzut cu câte o poartă la ambele capete. După ce ambarcaţiunea intră în ecluză, ambele porţi se închid. Apoi, compartimentul fie se umple cu apă pentru a ridica barca la nivelul următor, fie se goleşte de apă pentru a coborî barca la un nivel inferior.

Dar cum s-a procedat când vechile ecluze nu au mai putut fi restaurate? Aceasta a fost situaţia în Scoţia, unde a trebuit să se realizeze un proiect de mare anvergură pentru a lega două canale abandonate de multă vreme, dintre Glasgow şi Edinburgh. Întrucât era imposibil să se refacă cele 11 ecluze de la Falkirk care legau cândva Union Canal de cel mai vechi canal maritim din lume, Forth and Clyde Canal, s-a găsit o soluţie inginerească de excepţie: Roata de la Falkirk. Ea este o ingenioasă ecluză rotitoare, cu un diametru de 35 m. Roata poate transporta în doar 15 minute de la un nivel la altul opt ambarcaţiuni (câte patru o dată în fiecare din cele două gondole diametral opuse).

Ziarul londonez The Times a descris-o drept „o realizare inginerească fără egal“. Roata se reflectă într-un imens bazin circular, în care pot ancora peste 20 de ambarcaţiuni.

[Provenienţa fotografiei]

Dreapta sus: Prin amabilitatea British Waterways

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 16, 17]

 DE CE NE PLAC VACANŢELE PE CANALE

Fiind înaintaţi în vârstă, mie şi soţiei mele ne-au plăcut în ultimii ani vacanţele liniştite la bordul unei ambarcaţiuni pe aceste canale. De ce ne dorim o vacanţă liniştită? Mai întâi de toate, vrem să scăpăm de tot traficul din oraş şi de toţi vitezomanii. Într-o barcă tradiţională înaintezi cu cel mult 5 km/h. De ce atât de încet? Pentru a nu face valuri care să distrugă malurile canalului. De multe ori, cei ce-şi plimbă câinele pe vechiul drum de pe mal ne depăşesc!

Apoi, la această viteză, avem ocazia să admirăm peisajul şi chiar să-i salutăm pe trecători. Iar priveliştile sunt de-a dreptul uluitoare! De obicei închiriem o barcă în South Wales şi o pornim pe canalul Monmouthshire and Brecon, care are o lungime de 50 km şi se întinde de la graniţa cu Ţara Galilor până la munţii Brecon, care ating o înălţime de peste 886 m. Când ajungem la ecluze ne emoţionăm în timp ce barca noastră este ridicată ori coborâtă la un alt nivel. — Vezi chenarul de la pagina 15.

Bărcile sunt dotate cu tot ce trebuie şi sunt extrem de confortabile. Unele au chiar două dormitoare cu duş şi toaletă proprii. Pentru serile răcoroase, există şi un sistem de încălzire. De obicei, ne gătim singuri, dar dacă vrem să luăm o pauză, ne putem opri să savurăm delicioase mâncăruri la o ospătărie de pe malul apei.

E atâta linişte în jur, mai ales dimineaţa devreme, când în apa ca oglinda se reflectă arborii şi dealurile din apropiere! Cântecul păsărelelor se aude atât de clar! Iar stârcii cenuşii veghează tăcuţi de pe mal, păşind tacticos înaintea noastră. — De la un colaborator.

[Provenienţa fotografiilor]

Prin amabilitatea British Waterways

Dreapta sus: Prin amabilitatea Chris & Stelle on Belle (www.railwaybraking.com/belle)

[Provenienţa fotografiei de la pagina 13]

Prin amabilitatea British Waterways