Salt la conţinut

Salt la cuprins

Am auzit prima oară numele lui Iehova pe timp de război

Am auzit prima oară numele lui Iehova pe timp de război

 Am auzit prima oară numele lui Iehova pe timp de război

Relatare de Pavol Kovár

Bombele cădeau peste tot în jurul nostru. Cu greu am ajuns la adăpostul improvizat. Cum ploaia de bombe se înteţea, iar adăpostul se zgâlţâia puternic, unul dintre deţinuţi a început să se roage cu voce tare: „O, Iehova, salvează-ne! De dragul numelui tău cel sfânt, te rog, salvează-ne!“.

ERA 8 ianuarie 1945, iar eu eram prizonier de război în oraşul austriac Linz. În acel adăpost ne-am refugiat vreo 250 de prizonieri. Cu toţii am supravieţuit bombardamentului. Când am ieşit afară, am văzut că totul în jur era distrus. Acea rugăciune fierbinte mi-a rămas însă adânc întipărită în minte, chiar dacă niciodată n-am ştiut cine a rostit-o. Dar, înainte să vă povestesc cum am ajuns să aflu cine era Iehova, aş vrea să vă spun câte ceva despre mine.

M-am născut în 28 septembrie 1921, într-o casă din apropiere de satul Krajné, din vestul Slovaciei, care pe atunci aparţinea Cehoslovaciei. Părinţii mei erau protestanţi şi îşi luau în serios religia. Tata ne citea din Biblie în fiecare duminică dimineaţa, iar noi, cei patru copii, şi mama ascultam cu mare atenţie. Totuşi, nu-mi amintesc ca tata să fi folosit vreodată numele lui Iehova. La ţară, viaţa era simplă, iar noi eram mulţumiţi cu puţinul pe care îl aveam.

În 1939, când a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial, oamenii erau înspăimântaţi. Mulţi încă îşi aminteau suferinţele cauzate de Primul Război Mondial, deşi trecuseră vreo 20 de ani de atunci. În 1942, am primit ordin să mă înrolez în armata slovacă. Oficial, Slovacia a luptat alături de Germania, însă în august 1944 a fost o încercare de instaurare a democraţiei în ţară. Întrucât aceasta a eşuat, mii de soldaţi slovaci, printre care şi eu, am fost luaţi prizonieri şi duşi pe teritorii controlate de germani. Eu am ajuns în Gusen, într-o anexă a groaznicului lagăr de concentrare Mauthausen, din apropierea oraşului Linz.

Prizonier de război

Am fost trimişi să muncim la fabrica de avioane aflată nu departe de satul  Sankt Georgen an der Gusen. Aici am lucrat la un ferăstrău mecanic. Mâncarea era foarte puţină, iar în ianuarie 1945, raţiile ne-au fost reduse şi mai mult, întrucât armatele germane pierdeau bătăliile pe toate fronturile. Singura masă caldă era o porţie mică de supă. În fiecare dimineaţă soseau la muncă deţinuţi din lagărul principal Mauthausen. Adesea, gardienii îi omorau în bătaie pe deţinuţii care nu puteau să muncească de slăbiţi ce erau. Când terminau tura, ceilalţi deţinuţi aruncau cadavrele într-un cărucior şi le duceau la crematoriu.

Deşi vedeam multă suferinţă, speram totuşi ca războiul să se termine cât mai repede. În dimineaţa zilei de 5 mai 1945, după patru luni de la bombardamentul despre care am vorbit la început, m-am trezit într-o mare agitaţie. Am fugit în curte. Gardienii dispăruseră, puştile fuseseră strânse grămadă, iar porţile erau larg deschise. Puteam vedea lagărul principal, aflat dincolo de câmpul ce ne despărţea. Deţinuţii erau liberi şi fugeau din lagăr, ca albinele dintr-un stup ce a luat foc. Dar odată cu eliberarea a venit şi vremea răzbunărilor crunte. Nici acum nu pot să uit măcelul ce a urmat.

Deţinuţii au început să-i omoare în bătaie pe kapos, acei deţinuţi care colaboraseră cu gardienii închisorii. De multe ori, kapos fuseseră mai cruzi decât gardienii nazişti. Sub ochii mei un deţinut a ucis în bătaie un kapo. În timp ce-l lovea ţipa: „Mi-a ucis tatăl! Am fi supravieţuit amândoi, dacă nu l-ar fi omorât cu două zile în urmă!“. Seara, pe câmp zăceau sute de cadavre. Fuseseră ucişi nu numai kapos, ci şi alţi deţinuţi. Mai târziu, înainte de a pleca, am mers să văd lagărul. Instrumentele de execuţie, mai cu seamă camerele de gazare, şi cuptoarele m-au îngrozit.

Învăţ despre adevăratul Dumnezeu

Am ajuns acasă la sfârşitul lunii mai, 1945. Între timp, părinţii mei nu numai că aflaseră numele lui Dumnezeu, acel nume rostit în rugăciunea pe care o auzisem în adăpost, dar şi deveniseră Martori ai lui Iehova. La scurt timp după ce m-am întors, am cunoscut-o pe Oľga, o tânără care iubea lucrurile spirituale, iar anul următor ne-am căsătorit. Zelul ei pentru adevărul biblic m-a îmboldit să învăţ mai multe despre Iehova. Cu ocazia unuia dintre ultimele noastre congrese ţinute înainte ca regimul comunist să interzică lucrarea de predicare în 1949, eu şi Oľga ne-am botezat în râul Váh din Piešťany, împreună cu alte aproximativ 50 de persoane. Mai târziu, s-au născut cele două fiice ale noastre, Oľga şi Vlasta.

Ján Sebín, un Martor care a ajutat la reorganizarea lucrării de predicare după al Doilea Război Mondial, a devenit un oaspete obişnuit al nostru şi tovarăşul meu de lucrare. Deşi persecuţia comunistă se înteţea, am continuat să predicăm. Le vorbeam cu discreţie oamenilor despre adevărurile biblice, iar în scurt timp mulţi au început să studieze Biblia. Când Ján a plecat din zonă, eu şi soţia mea am continuat să studiem cu aceste persoane. În anii de mai târziu, când ne întâlneam la congrese cu aceşti prieteni dragi, cu copiii şi nepoţii lor, simţeam o mare bucurie.

Un serviciu special

Prin 1953, mulţi dintre Martorii care organizaseră lucrarea de predicare se aflau în închisoare. Prin urmare, am fost rugat să dau o mână de ajutor în lucrare la aproape 150 km de casa noastră. Din două în două săptămâni,  sâmbăta după-amiaza, după ce ieşeam de la serviciu, luam trenul din oraşul Nové Mesto nad Váhom şi mergeam până în Martin, în partea central-nordică a Slovaciei. Acolo predicam din Biblie până seara târziu şi întreaga zi de duminică. Apoi, seara, luam din nou trenul şi mă întorceam la Nové Mesto. De obicei, ajungeam pe la miezul nopţii şi rămâneam la un cuplu în vârstă, la care m-am simţit mereu bine-venit. Dimineaţa mergeam direct la serviciu, iar la familia mea, în satul Krajné, ajungeam abia luni seara. În weekendurile în care nu eram acasă, Oľga se ocupa de fetele noastre.

În 1956 am fost invitat să slujesc ca supraveghetor de circumscripţie, cu alte cuvinte trebuia să vizitez congregaţiile din zonă pentru a le întări spiritualiceşte. Deoarece mulţi dintre cei care slujiseră ca supraveghetori erau în închisoare, m-am văzut nevoit să accept această responsabilitate. Eu şi soţia mea aveam încredere că Iehova avea să ne susţină.

Potrivit legilor comuniste, toţi cetăţenii trebuiau să aibă un loc de muncă. Autorităţile îi considerau paraziţi ai societăţii pe cei care nu erau angajaţi undeva şi îi trimiteau la închisoare. Prin urmare, mi-am păstrat locul de muncă. În fiecare lună, două weekenduri le petreceam cu familia în activităţi spirituale şi nu numai, iar în celelalte două weekenduri vizitam una dintre cele şase congregaţii ale circumscripţiei.

Producerea literaturii în timpul interdicţiei

Supraveghetorii de circumscripţie trebuiau să se îngrijească şi ca fiecare congregaţie să primească literatură biblică. La început, revistele erau în mare parte copiate de mână ori la maşina de scris. Ulterior, primeam negative cu Turnul de veghe, pe care le trimiteam congregaţiilor. Revistele erau multiplicate pe hârtie fotografică. Deoarece achiziţionarea unor mari cantităţi de hârtie fotografică putea trezi suspiciuni, cei cărora li se încredinţase această sarcină trebuiau să fie nu numai curajoşi, dar şi atenţi.

Lui Štefan Hučko începuse să-i placă mult sarcina primită şi se descurca foarte bine. Să vă povestesc doar o întâmplare. Odată, Štefan a revenit la un studio foto, aflat într-un oraş la mare distanţă de oraşul său, ca să cumpere hârtie fotografică . Dar i s-a spus că nu se primise hârtie. Când Štefan era pe punctul de a pleca, a zărit-o pe vânzătoarea prietenoasă ce-i promisese data trecută că avea să comande hârtie pentru el. Când s-o abordeze, un poliţist tocmai intra în atelier. În acel moment, vânzătoarea l-a zărit pe Štefan şi entuziasmată i-a zis: „Domnule, sunteţi norocos! Am primit comanda dumneavoastră de hârtie fotografică“.

Cântărind repede lucrurile, Štefan a răspuns: „Îmi pare rău doamnă, dar cred că mă confundaţi. Eu nu vreau să cumpăr decât un film“.

Štefan s-a întors apoi în maşină. Totuşi, nu putea să plece fără preţioasa comandă pentru care bătuse atâta drum. Aşa că şi-a dat jos haina şi şapca, a încercat să schimbe ceva în înfăţişare, după care s-a întors în magazin şi s-a dus direct la doamna respectivă, zicându-i: „Am fost acum o săptămână şi mi-aţi promis că veţi comanda nişte hârtie fotografică pentru mine. A venit?“.

„Da, am primit comanda“, a răspuns ea. „Ştiţi, cu câteva minute în urmă a trecut pe la noi un domn care semăna perfect cu dumneavoastră. E incredibil cât de bine vă semăna! Parcă ar fi fost fratele dumneavoastră geamăn!“ Štefan a luat repede hârtia şi a plecat, mulţumindu-i lui Iehova.

În anii ’80 am început să tipărim literatură biblică folosind şapirograful şi mici prese offset montate în subsoluri ori în alte locuri secrete.  Cu timpul, fiecare ediţie a revistelor, dar şi cărţile şi broşurile se tipăreau în suficiente exemplare pentru toţi Martorii din ţară, ba chiar în mai multe exemplare.

Vizite nedorite

Prin anii ’60, într-una din zile mi s-a cerut să mă prezint la biroul pe probleme militare al întreprinderii în care lucram. Aici am fost interogat de trei bărbaţi îmbrăcaţi civil: „De cât timp te duci la Martorii lui Iehova? Şi cu cine te întâlneşti?“. Cum nu le-am zis nimic concret, mi-au spus că aveam să mai fiu contactat. Aceasta a fost prima mea confruntare cu cei de la Securitate, poliţia secretă a statului.

Nu peste mult timp am fost luat de la locul de muncă şi dus la secţia de poliţie. Mi s-a pus în faţă o foaie albă de hârtie şi mi s-a cerut să scriu numele altor Martori. Am fost lăsat singur vreo oră, iar când bărbatul s-a întors, foaia era tot albă. I-am explicat că nu le puteam da niciun nume. Acelaşi lucru s-a întâmplat în săptămâna următoare. De data asta însă m-au şi bătut, iar pe coridor m-au lovit cu picioarele până la ieşire.

Securiştii m-au lăsat apoi în pace cam un an. După aceea au trimis la mine un bărbat, un fost deţinut cu care fusesem închis în lagărul nazist. El mi-a zis: „Ştii, trebuie să ne schimbăm metodele în ce vă priveşte. Am văzut că dacă trimitem un Martor la închisoare, ies cinci“. Statul dorea să aibă măcar într-o oarecare măsură control asupra lucrării noastre. Eu însă eram hotărât să nu le dau nicio informaţie.

Ani la rând m-am numărat printre cei vizitaţi cu regularitate de securişti. Uneori, ne tratau ca pe nişte prieteni, alteori, mai trimiteau câte unul în închisoare. Din fericire, n-am fost niciodată închis, dar am avut parte de aceste vizite nedorite până în 1989, când comunismul a căzut în Cehoslovacia.

La câteva săptămâni după acest eveniment, am fost vizitat de un securist cu funcţie importantă, ce venea de la Bratislava. El şi-a cerut scuze zicându-mi: „Dacă ar fi depins de mine, nu v-aş fi necăjit niciodată“. Apoi a scos din maşina lui două sacoşe pline cu conserve de fructe pe care mi le-a oferit.

Iehova, un turn tare

Deşi 40 de ani am slujit ca Martor al lui Iehova sub interdicţie, am avut parte de o viaţă fericită şi plină de satisfacţii. Încercările din acei ani n-au făcut decât să-i unească pe fidelii slujitori ai lui Iehova. Cu toţii am preţuit mult prietenia noastră şi am avut încredere unii în alţii.

În martie 2003, draga mea soţie s-a stins din viaţă. A fost o pierdere grea pentru mine. Oľga a fost o parteneră de viaţă loială, fiindu-mi alături în serviciul lui Iehova în toţi aceşti ani. Şi acum slujesc ca bătrân creştin în congregaţia noastră şi îi caut pe cei merituoşi pentru a le împărtăşi adevărurile din Biblie. Numele lui Iehova, pe care l-am auzit pentru prima oară într-un adăpost în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a rămas un turn tare pentru mine (Proverbele 18:10). *

[Notă de subsol]

^ par. 33 Fratele Pavol Kovár s-a stins din viaţă la 14 iulie 2007, la vârsta de 85 de ani, în timp ce articolul era pregătit pentru a fi publicat.

[Legenda fotografiei de la pagina 12]

În 1942, când eram în armata slovacă

[Legenda fotografiei de la pagina 12]

Mai târziu, am fost închis la Gusen (în fundal)

[Provenienţa fotografiei]

© ČTK

[Legenda fotografiei de la pagina 12]

Tata ne citea din Biblie în fiecare duminică dimineaţa

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

În 1946, la nunta noastră

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Alături de Oľga cu puţin înainte de a se stinge din viaţă