Salt la conţinut

Salt la cuprins

Neobosiţii spălători de rufe din Abidjan

Neobosiţii spălători de rufe din Abidjan

Neobosiţii spălători de rufe din Abidjan

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN CÔTE D’IVOIRE

PORNIM din Abidjan (Côte d’Ivoire) spre vest, admirând acest oraş vest-african aglomerat şi zgomotos. Brusc, atenţia ne este atrasă de o imagine neobişnuită. Pe o pajişte întinsă, zărim mii de rufe viu colorate puse la uscat! Am vrut să ştim ce este acest „spectacol“ de culori. Bucuroşi să ne explice, prietenii noştri ivorieni ne spun că ceea ce vedem este munca unui grup de spălători de rufe, cunoscuţi sub numele de fanico.

Din zori şi până seara, sute de bărbaţi şi câteva femei voinice îşi câştigă existenţa spălând rufe cu mâna în râul Banco. Termenul fanico provine din două cuvinte dyula (sau jula): fani, adică „ţesătură“ sau „haine“, şi ko, adică „a spăla“. Prin urmare, în dyula, cuvântul fanico înseamnă „persoană care spală haine“.

Munca unui fanico

Sosim dis-de-dimineaţă ca să-i vedem pe fanico la „locul lor de muncă“ şi ca să aflăm mai multe despre interesanta lor ocupaţie. Spre surprinderea noastră, e multă forfotă. Fanico au început deja munca! Apele râului Banco, destul de tulburi, sunt pline de anvelope uriaşe în care s-au pus nişte pietre. Lângă fiecare anvelopă vedem câte un bărbat ocupat cu munca lui: săpuneşte, bate şi freacă rufele. Unora apa le ajunge până la coapse, altora, până la brâu.

Cu mult înainte ca soarele să răsară, fanico merg din poartă în poartă să strângă haine murdare, adică munca pe o zi. Unii clienţi locuiesc şi la 3 km de „spălătorie“. Fanico pun hainele într-o roabă de lemn ori le leagă pe toate mănunchi şi le duc pe cap. Apoi se îndreaptă spre râu. La sosire sunt întâmpinaţi de un cor de salutări rostite în diverse limbi, şi asta pentru că fanico provin din multe zone ale Africii. Asemenea lui Taraore Brama, un bărbat numai muşchi care e trecut de 60 de ani, unii s-au stabilit aici cu zeci de ani în urmă. Cu excepţia a trei zile pe an, aceşti fanico muncesc tot timpul, fără întrerupere.

Spălatul rufelor înseamnă multă muncă. Vedem cum un bărbat pune jos hainele pe care urmează să le spele. Grămada e aşa de mare că ar speria-o pe orice gospodină! El desface legătura uriaşă şi începe să înmoaie fiecare haină în apă. Apoi ia o bucată mare de săpun din ulei de palmier şi săpuneşte bine haina, după care o tot bate de o piatră. Uneori, când are de-a face cu o pată ce nu se duce cu una cu două foloseşte o perie. Dar cât costă să-ţi speli hainele aici? Spălatul unei cămăşi costă 0,05 euro, iar a unui cearşaf, cam 0,10 euro. Acum înţelegem de ce un fanico trebuie să spele atât de multe rufe! Altfel, n-ar avea din ce trăi!

Dacă aţi vedea mormanul de haine pe care le spală, probabil că v-aţi întreba: Cum reuşesc să-şi aducă aminte cui trebuie să le înapoieze? Ne-am gândit că poate apelează la un sistem asemănător celui folosit în India de „colegii“ lor de breaslă, care au un cod secret de marcare. Însă metoda folosită de fanico este foarte diferită de cea a spălătorilor indieni, dar la fel de eficientă!

Bine informat, ghidul nostru încearcă să ne explice în ce constă metoda. Mai întâi de toate, când ia hainele la spălat, fanico se uită la statura fiecărui membru al familiei ca să-şi poată aminti cui îi aparţine fiecare haină. Nu scrie nimic şi nici nu pune vreo etichetă pe ele. Face însă un nod în acelaşi loc la toate articolele de îmbrăcăminte ale unei familii: de exemplu, la mâneca stângă, la mâneca dreaptă, la guler ori la betelie. Când le spală, are grijă ca hainele aceleiaşi familii să rămână mereu laolaltă. Pentru noi, metoda pare însă un test de memorie dificil. Aşa că întrebăm un fanico dacă a pierdut vreodată o haină sau a încurcat proprietarii. Pe chipul lui citim uluire. Răspunsul e cât se poate de clar: „Un fanico nu pierde niciodată o haină!“

Poate să vină însă oricine la râu şi să se apuce să spele rufe? În nici un caz! Există o procedură strictă care trebuie urmată. Cel ce vrea să devină un fanico trebuie să lucreze trei luni de probă, fiind instruit de alt fanico cu experienţă. În acest timp, el va trebui să înveţe metoda specială de memorare. Dacă nu reuşeşte, va fi nevoit să-şi găsească altceva de lucru. Dacă însă noul fanico se dovedeşte destoinic, va plăti o mică taxă şi va avea propriul „banc de lucru“, o anvelopă şi o piatră, ce nu poate fi folosit de nimeni altcineva.

Săpun din ulei de palmier

În munca unui fanico, săpunul joacă un rol important. Prin urmare, un începător este instruit şi cum se foloseşte săpunul din ulei de palmier. Există trei tipuri de săpun de acest fel, care pot fi identificate după culoare. Săpunul alb şi cel galben sunt folosite la haine mai puţin murdare, în timp ce săpunul negru se foloseşte la hainele foarte murdare. Săpunul este închis la culoare din cauza uleiului de palmier, principalul său ingredient. Un fanico foloseşte cel puţin zece bucăţi de săpun pe zi, astfel că producătorii de săpun din apropiere îi aprovizionează în permanenţă.

Mergem să vizităm şi modestele „făbricuţe de săpun“ de pe colinele din apropierea „spălătoriei“. Aici, lucrul e privit cu seriozitate, începând la ora 6.00 dimineaţa. Muncitoarele au adus deja materialele necesare, pe care le-au cumpărat de la piaţă: ulei de palmier solidificat, potasiu, sare, suc de anone, ulei de palmier de cocos şi unt de cacao. Toate ingredientele sunt biodegradabile. Femeile le pun la fiert într-un cazan mare de oţel deasupra unui foc cu lemne. După vreo şase ore, compoziţia se varsă în tăvi şi lighene de metal. Săpunul se lasă să se răcească şi să se întărească, iar după câteva ore se taie în bucăţi mari.

Apoi femeia pune pe cap o găleată plină cu bucăţi de săpun şi coboară la râu. Dar cum ajunge cu săpunul la aceşti bărbaţi aflaţi în apă, care nu mai prididesc cu spălatul şi bătutul rufelor? Ea pune săpunul într-un lighean de plastic şi intră în apa adâncă până la brâu. Din ligheanul care pluteşte pe apă, împarte săpun oricui doreşte.

Ziua de lucru se încheie

Când termină de spălat toate rufele, fanico urcă pe colina din apropiere şi le pun la uscat înşirându-le fie pe iarbă, fie pe sfori improvizate din ce găsesc la îndemână. Aşa ia naştere „spectacolul“ de culori care ne-a atras nouă atenţia la început. Acum e timpul ca neobosiţii spălători să se odihnească puţin după toată truda zilei. Spre seară, când rufele s-au uscat, le împăturesc cu grijă. Pe unele chiar le calcă puţin cu un fier cu cărbuni. Când ziua se apropie de sfârşit, fanico adună hainele curate şi împachetate şi le duc înapoi proprietarilor.

Când am văzut prima oară rufele înşirate la uscat, nici nu ne-am dat seama câtă muncă se ascunde în spatele acestui frumos „spectacol“ de culori. Suntem foarte bucuroşi că i-am cunoscut pe fanico din Abidjan. Acum apreciem mai mult munca neosteniţilor bărbaţi şi femei din întreaga lume care spală rufe.

[Harta de la pagina 10]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

CÔTE D’IVOIRE

[Legenda fotografiei de la pagina 12]

Femeie care îşi vinde săpunul

[Provenienţa fotografiei de la pagina 10]

PhotriMicroStock™/C. Cecil