Salt la conţinut

Salt la cuprins

Scăpat din toate necazurile

Scăpat din toate necazurile

 Scăpat din toate necazurile

Relatare de Jean-Claude François

Am petrecut şapte ani în peste zece închisori deoarece am vrut să ascult de glasul conştiinţei mele instruite biblic. Deşi am suferit mult, mă consider binecuvântat. Permiteţi-mi să vă spun de ce.

AM VĂZUT lumina zilei la 9 ianuarie 1937, în Alger, un oraş din Algeria, ţară aflată pe atunci sub ocupaţie franceză. Tata era ofiţer în armata franceză. Prin natura muncii sale, el trebuia să călătorească uneori luni la rând în Egipt, Irak, Liban şi Siria. De-abia îşi mai găsea timp şi pentru cei cinci copii ai săi.

Îmi plăcea să învăţ şi luam note mari la şcoală. Dar mă frământau unele întrebări. Nu înţelegeam de ce mor oamenii şi de ce există răul din moment ce Dumnezeu este atotputernic şi bun. Niciun răspuns nu mă mulţumea. Aş fi vrut mult să aflu şi cum a apărut viaţa. Mi se părea că doar teoria darwinistă oferă o explicaţie logică, de aceea, în timp, am devenit ateu.

În sfârşit, primesc răspunsuri!

În 1954, un prieten pe nume Georges, care devenise Martor al lui Iehova, mi-a dat broşura Evoluţia contra lumii noi * (engl.). Am citit-o pe nerăsuflate. Pe lângă faptul că dezvăluia lacunele teoriei evoluţiei, broşura arăta că dovezile fosile atestă relatarea din Geneza, potrivit căreia Dumnezeu a creat toate fiinţele „după specia lor“ (Geneza 1:12, 25). Dar întrebarea despre existenţa răului încă îmi stăruia în minte.

Georges era pionier, sau slujitor cu timp integral, şi petrecea mult timp învăţându-i pe oameni din Biblie, carte pe care eu nu o citisem până atunci. Oare îmi putea el răspunde la întrebări? L-am vizitat în micul său apartament unde locuia împreună cu alţi pionieri şi am primit răspunsuri biblice la multe întrebări. Apoi, am început să studiez sistematic Biblia. Studiul mi-a plăcut foarte mult. De atunci, nu contenesc să fac „săpături“ în Cuvântul lui Dumnezeu, ca să descopăr comori ce-mi întăresc credinţa. — Proverbele 2:1–5.

Am început şi să merg la întrunirile creştine care se ţineau în subsolul unui restaurant din inima oraşului Alger. Martorii mi-au urat un călduros bun-venit, iar, în timp, am participat cu regularitate la ele. Odată, când s-a anunţat că se va ţine o întrunire pe o anumită stradă, m-am hotărât să mă duc şi eu. Ajuns acolo, mi-am dat seama că Martorii se întruniseră pentru a merge în lucrarea din casă în casă (Faptele 20:20). Am rămas la întrunire. De fapt, aceea a fost prima mea zi de lucrare!

A treia oară când am mers în lucrare, am vorbit eu însumi cu locatarii. La o uşă, n-am reuşit să găsesc un verset pe care-l citasem din memorie. Domnul cu care stăteam de vorbă mi-a zis atunci: „Tinere, învaţă-i pe alţii când ai să fii în stare!“ Apoi a închis uşa. Supărat, m-am aşezat pe o bancă şi am căutat textul biblic care-mi scăpase pe moment. După câteva minute l-am găsit. M-am întors la acel domn şi i l-am arătat.

Mi-am simbolizat dedicarea prin botez în 4 martie 1956. Şase luni mai târziu aveam de luat  o decizie importantă: să încep pionieratul regular sau să mă angajez ca învăţător undeva, în Algeria, şi să petrec mai puţin timp în lucrare. Am ales pionieratul.

Pe tata l-a înfuriat decizia mea şi mi-a pus cuţitul la gât, ordonându-mi să mă întorc în fiecare seară acasă. Mi-a spus că, de-atunci încolo, nu voi mai putea lua masa acasă, deşi aveam de gând să-mi plătesc singur toate cheltuielile. Prin urmare, plecam dimineaţa flămând, luam masa cu pionierii, iar seara, înainte de a mă întoarce acasă, mâncam un sandviş.

Printre bombe şi gloanţe

În acea vreme, Algeria era în toiul războiului, luptând pentru a-şi câştiga independenţa de sub ocupaţia franceză. Algerul devenise scena bombardamentelor şi a represaliilor sângeroase. Într-o lună au avut loc mai bine de 100 de explozii! Erau plasate bombe în autobuze, în baruri şi pe stadioane. Era o adevărată încercare să ieşi la predicare. Oamenii se temeau să deschidă uşa. Se dădea alarma adesea, oamenii erau legitimaţi şi percheziţionaţi.

Duminică, 30 septembrie 1956, făceam curăţenie la locul de întrunire împreună cu alţi pionieri. O bombă a explodat chiar în restaurantul de deasupra noastră, ucigând şi rănind grav mulţi oameni. Din fericire, niciunul dintre noi nu a fost rănit. În decembrie, când predicam pe o stradă aglomerată împreună cu o soră, o maşină a trecut în viteză, iar cineva a deschis focul asupra mulţimii. Ne-am năpustit pe o uşă, am împins-o pe soră la pământ şi m-am aruncat şi eu la pământ. Gloanţele şuierau deasupra capetelor noastre. După acest incident am fost cu toţii mult mai prudenţi când mergeam la predicare.

Refuz serviciul militar

La 1 martie 1957, am fost chemat în armată. Întrucât conştiinţa instruită biblic nu-mi permitea să pun mâna pe armă, m-am rugat să primesc putere pentru a vorbi cu autorităţile. M-am rugat şi să evit o ceartă cu tata. Spre bucuria mea, mi s-a spus să mă prezint în oraşul Lille (Franţa), care era departe de casă.

Şase zile mai târziu am ajuns în fortăreaţa din Lille, construită în secolul al XVII-lea, pe vremea lui Ludovic al XIV-lea. Le-am explicat ofiţerilor cu ajutorul Bibliei de ce îmi menţin neutralitatea. Am fost aruncat în închisoare. Într-o dimineaţă, gardienii m-au târât afară din celulă, m-au percheziţionat şi mi-au luat Biblia pe care o aveam la mine, o Biblie mică. M-au pus să mă întind cu faţa la pământ, în zăpadă, au aruncat Biblia lângă mine şi mi-au pus patul puştii la ceafă. M-au obligat să stau aşa vreo jumătate de oră. Apoi, spre marea-mi încântare, gardienii mi-au dat Biblia înapoi. Şi acum o mai am în bibliotecă. În urma abuzurilor la care am fost supus în acea zi, am suferit ani la rând de dureri de stomac.

Câteva zile mai târziu, comandantul mi-a citit o scrisoare de la tata. „Forţaţi-l să renunţe. Zdrobiţi-l dacă e nevoie!“, a scris el. Deoarece nu am vrut să fac niciun compromis, ofiţerul m-a aruncat în carceră. Dormeam pe o scândură şi mă înveleam cu o păturică. Neavând tinetă, îmi făceam nevoile într-un colţ al celulei. Nu puteam face baie, nu mă puteam spăla pe dinţi şi nu aveam unde să-mi spăl gamela din care mâncam. Două săptămâni mai târziu, am fost dus la închisoarea Fresnes din Paris.

De-a lungul următorilor şase ani, am fost condamnat de patru ori şi am fost închis în 14 închisori. Într-o iarnă, am fost dus la Fontevrault, o abaţie din secolul al XII-lea situată pe Valea Loarei şi folosită ca închisoare. Când am ajuns acolo, mi s-a confiscat tot ce aveam. Pentru că stăruiam de gardieni să-mi dea înapoi Biblia, am fost pus la regim celular o lună. Acolo, celălalt mare vrăjmaş al meu, frigul, m-a doborât. Am început să tuşesc şi să scuip sânge.

Am fost transferat într-o închisoare mai blândă, Château de Turquant, aflată în apropiere de Saumur, unde deţinuţii îndeplineau îndatoriri casnice pentru magistraţii ieşiţi la pensie. Printre deţinuţi era şi Ahmed Ben Bella, cel ce avea să devină preşedintele Republicii Algeria. Luni în şir i-am depus mărturie. Odată mi-a spus:  „Aşadar, te-ai născut în Alger şi te afli aici pentru că ai refuzat să lupţi împotriva algerienilor“. M-a respectat pentru atitudinea mea.

Întărit ca să înfrunt alte încercări

Sănătatea mi se şubrezea. Suferind de tuberculoză, am fost trimis într-un sanatoriu din sudul Franţei, unde am zăcut câteva luni. Medicul m-a sfătuit să îndepărtez plămânul afectat. Am acceptat cu condiţia ‘de a mă abţine de la sânge’ (Faptele 15:29). Furios, medicul a refuzat să mă opereze. Se întâmpla în cel de-al şaselea an de închisoare.

A trebuit să plec din sanatoriu în miezul iernii doar cu ce aveam pe mine. Dar, aşa cum Iehova l-a trimis pe Onisifor să-l ajute pe apostolul Pavel, la fel mi l-a trimis şi mie pe Adolphe Garatoni ca să mă ajute. Acest frate mi-a oferit adăpost şi s-a dovedit „un ajutor care fortifică“ (Coloseni 4:11; 2 Timotei 1:16–18). Cu ajutorul lui şi al unui medic din sudul Franţei, am început să mă refac.

În tot acest timp, am cheltuit mult şi aveam nevoie de bani. Nu ştiam cum am să mă descurc. Într-o zi, o străină mi-a făcut o vizită. Ea mi-a spus: „Sunt avocată. M-a trimis preşedintele Algeriei, domnul Ben Bella, să vă dau asta“. Mi-a dat un plic în care erau mai mulţi bani decât aveam nevoie ca să-mi acopăr cheltuielile. I-am mulţumit din toată inima lui Iehova, ‘Cel care ascultă rugăciunea’. — Psalmul 65:2.

Privilegii extraordinare şi o soţie minunată

Odată eliberat din închisoare, am reînceput serviciul cu timp integral. În congregaţia Melun, în apropiere de Paris, am întâlnit-o pe Andrée Morel, o soră de 35 de ani, care era văduvă. Soţul ei, tot Martor, murise într-un accident de maşină. Ne-am căsătorit la 26 septembrie 1964. La 1 august 1965, am primit numirea de pionieri speciali. Deşi Andrée nu avea o sănătate foarte bună, a petrecut 28 de ani în serviciul cu timp integral!

În 1967, am fost numit supraveghetor de circumscripţie — persoană ce vizitează şi încurajează congregaţiile Martorilor lui Iehova. Am slujit în sudul Franţei, din Bordeaux până în Monaco, iar la Paris un an. Din cauza sănătăţii şubrede nu ne-a fost prea uşor în lucrarea itinerantă, dar, cu ajutorul lui Iehova, le-am slujit fraţilor 20 de ani, până în 1986, când am început din nou pionieratul special.

Viaţa mea astăzi

Am aproape 70 de ani şi mi s-a confirmat în repetate rânduri că Iehova le dă întotdeauna putere slujitorilor săi ca să suporte încercările. Capăt putere şi prin studierea Cuvântului său inspirat, pe care mă străduiesc să-l citesc în întregime în fiecare an. — Isaia 40:28–31; Romani 15:4; 2 Timotei 3:16.

Eu şi Andrée ne simţim încurajaţi când îi vedem pe oameni reacţionând la vestea bună şi dedicându-şi viaţa lui Iehova. De-a lungul anilor, 70 dintre persoanele cu care am studiat Biblia au făcut acest pas. Asta ne-a adus o bucurie nemărginită! Când mă uit în urmă, simt că psalmistul s-a referit la noi când a spus: „Săracul acesta a strigat şi DOMNUL l-a auzit şi l-a scăpat din toate necazurile lui“. — Psalmul 34:6.

[Notă de subsol]

^ par. 7 Publicată de Martorii lui Iehova. În prezent nu se mai tipăreşte.

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

În închisoare, la Château de Turquant, în apropiere de Saumur

[Legenda fotografiilor de la pagina 23]

Cu soţia mea în 1967, şi azi