Salt la conţinut

Salt la cuprins

Quakerii şi „experimentul sfânt“

Quakerii şi „experimentul sfânt“

Quakerii şi „experimentul sfânt“

IULIE 1656. Vaporul Swallow, din Barbados (Indiile de Vest), ancorează în Boston, Massachusetts (în Statele Unite ale Americii de azi). Richard Bellingham, viceguvernatorul Coloniei Massachusetts, dă ordin ca pasagerele Mary Fisher şi Ann Austin să nu părăsească nava. Printre lucrurile lor se găsesc 100 de cărţi care, în opinia unora, conţin „blasfemii, doctrine false şi erezii“.

Cărţile sunt duse în piaţă şi arse. Apoi, femeile sunt aruncate în închisoare, dezbrăcate şi controlate ca să se descopere dovezi de vrăjitorie. Fereastra celulei este acoperită, iar vreme de cinci săptămâni sunt ţinute în întuneric. Oricine îndrăzneşte să le vorbească riscă o amendă de cinci lire sterline. După un timp, Mary Fisher şi Ann Austin sunt trimise înapoi în Barbados.

Un cronicar al vremii i-a întrebat pe magistraţi: „De ce v-au speriat aşa de tare femeile astea două, de v-aţi purtat ca şi cum o armată înfricoşătoare v-ar fi trecut hotarele?“ Aceste două femei „periculoase“ au fost primele misionare quakere care au ajuns în America de Nord. Dar cine au fost quakerii şi de ce erau socotiţi o ameninţare?

Societatea prietenilor

Quakerii, sau Societatea religioasă a prietenilor, au apărut în Anglia veacului al XVII-lea. Cel ce a fundat această societate a fost George Fox (1624–1691), fiul unui ţesător, originar din Leicestershire. După ce, potrivit spuselor sale, a auzit o voce miraculoasă, Fox s-a gândit că putea comunica direct cu Dumnezeu şi că putea primi înţelepciune fără vreun mediator uman. „Data recunoscută ca marcând naşterea Societăţii prietenilor este anul 1652“, se arată în cartea A Religious History of the American People.

Dar de ce au ajuns Prietenii să fie numiţi quakeri (tremurători)? O lucrare de referinţă arată că, „înainte de a primi revelaţii divine, ei începeau să tremure“. O alta spune că „începeau să tremure când erau pătrunşi de infinita puritate şi măreţie divină“. Scopul lor era să găsească adevărul religios şi să învie creştinismul timpuriu.

Spuneau că pentru îndrumare se bizuiau pe spiritul sfânt, pe profeţii biblici, pe apostolii lui Cristos şi pe „lumina“, sau „vocea“ lăuntrică, a presupusului adevăr spiritual. Prin urmare, la întruniri predominau perioadele de tăcere, când fiecare căuta îndrumarea lui Dumnezeu. Dacă cineva primea un mesaj divin, îi putea da glas. *

Quakerii credeau în dreptate, în cinste absolută, într-un stil de viaţă simplu şi în nonviolenţă. Erau de părere că toţi creştinii, inclusiv femeile, trebuie să slujească. Deoarece respingeau religiile tradiţionale, evitau fastul şi pretindeau că sunt călăuziţi de vocea lăuntrică şi nu de o clasă clericală, quakerii au semănat frică şi au trezit suspiciuni. Cel mai supărător era zelul lor de misionariat care înfuria, răscula masele şi determina intervenţia autorităţilor.

În Anglia, quakerii erau persecutaţi şi aruncaţi în închisoare, iar în Noua Anglie erau interzişi şi chiar omorâţi. De pildă, între anii 1659 şi 1661, misionarii Mary Dyer, William Leddra, William Robinson şi Marmaduke Stephenson au fost spânzuraţi în Boston. Alţii au fost puşi în lanţuri, însemnaţi cu fierul roşu sau biciuiţi. Altora le erau tăiate urechile. Un bărbat pe nume William Brend a primit 117 lovituri pe spate cu o frânghie unsă cu smoală. În pofida acestor acte de cruzime, quakerii creşteau la număr.

William Penn şi „experimentul sfânt“

Din 1681, viaţa quakerilor din America de Nord a luat o întorsătură uluitoare. William Penn (1644–1718), un tânăr englez convertit la Societatea prietenilor, a întemeiat o colonie bazată pe idealurile quakerilor şi administrată de ei. Aceasta a fost numită „experimentul sfânt“ în arta guvernării. Fiu al unui amiral britanic şi pacifist convins, Penn însuşi fusese închis pentru că predicase şi îşi exprimase în scris convingerile.

Coroana britanică i-a oferit lui Penn o mare bucată de pământ în America de Nord, plătind astfel datoria pe care o avea la tatăl său. O cartă regală i-a dat tânărului Penn puteri aproape depline asupra noii colonii, numită, în memoria amiralului Penn, Pennsylvania, adică „Pădurea lui Penn“. Aici, oameni de toate credinţele aveau să se bucure de libertate religioasă.

Mai întâi, Penn a trimis în America un reprezentant, un văr al său, William Markham. El trebuia să se asigure de loialitatea celor câţiva europeni aflaţi în noua colonie şi să cumpere pământ de la amerindieni. În 1682, Penn a navigat în susul râului Delaware şi a văzut colonia pentru întâia oară. A făcut un pact cinstit cu populaţia aborigenă la Shackamaxon (azi Kensington, în Philadelphia). Apoi, la circa un kilometru depărtare de Shackamaxon, a întemeiat o nouă aşezare, punându-i numele Philadelphia, ce înseamnă „iubire frăţească“. Aşezarea s-a extins rapid.

Întors în Anglia, Penn a făcut reclamă la noua colonie, încurajându-i pe oameni să se mute acolo. Potrivit descrierii lui, colonia avea pământuri şi păduri frumoase, un râu impresionant, animale sălbatice şi, bineînţeles, piei. Penn promitea că noul guvern va promova toleranţa religioasă şi pacea. Cu toţii erau poftiţi: negustori, oameni nevoiaşi, precum şi idealişti gata să susţină o guvernare bună.

Speranţa că vor scăpa de problemele sociale şi politice din Europa i-a atras pe quakerii din Anglia şi din Irlanda de Nord. Menoniţii şi alte grupări religioase au plecat din regiunea Rinului (Europa). Majoritatea primilor colonişti au fost quakeri. În 1683, Penn a făcut o declaraţie despre începuturile promiţătoare ale coloniei: „S-au ţinut deja două adunări generale . . . şi s-au promulgat cel puţin 70 de legi, fără să fi fost discuţii în contradictoriu“. Dar atmosfera generală de optimism nu avea să dureze prea mult.

Experimentul dă greş

Carta coloniei lui Penn garanta libertatea conştiinţei. La un moment dat, s-a socotit necesar să se recurgă la violenţă pentru a se menţine ordinea şi disciplina. Atunci, pacifismul, pentru care erau cunoscuţi quakerii, a devenit o problemă ce avea să se agraveze. Iniţial, Penn a reuşit să evite această problemă, cerându-le deputaţilor ne-quakeri să fie, după cum spusese chiar el, „aspri cu semenii când era necesar“. În 1689, când se întrevedea izbucnirea unui război cu Franţa, quakerii au fost puşi din nou la grea încercare din cauza principiilor lor.

Şi, ca şi cum nu era de ajuns, noi colonişti, în mare parte ne-quakeri, au venit şi au început să ia cu forţa pământ de la amerindieni. Quakerii au ajuns o minoritate, iar relaţiile cu populaţiile indigene au devenit tot mai tensionate.

Guvernul quakerilor a primit lovitura de graţie când guvernatorul şi consiliul său au declarat război triburilor delaware şi shawnee în 1756. În replică, quakerii s-au retras din guvern, iar regimul lor a luat sfârşit. Astfel, după circa 75 de ani, ‘sfântul experiment’ în arta guvernării a încetat.

Pe măsură ce quakerii şi-au sporit avuţiile, zelul lor pentru religie a scăzut. Samuel Fothergill, un quaker, afirma: „Fiind atraşi de această lume, [coloniştii quakeri] nu puteau să-şi înveţe copiii principii pe care ei înşişi le uitaseră“. De-a lungul timpului, în mijlocul quakerilor au apărut diverse secte.

Probabil că Penn şi susţinătorii lui au avut scopuri nobile şi s-au bucurat o vreme de succes. Cu toate acestea, ei ori au înţeles greşit, ori n-au dat importanţă învăţăturii lui Isus potrivit căreia el şi discipolii săi „nu fac parte din lume“ (Ioan 17:16). În esenţă, orice încercare de a îmbina religia cu politica, chiar dacă este bine-intenţionată, nu are binecuvântarea lui Dumnezeu şi a Fiului său (Iacov 4:4; 1 Ioan 5:19). Ca atare, nu are sorţi de izbândă. — Psalmul 127:1.

[Notă de subsol]

^ par. 8 În prezent, multe biserici ale quakerilor au un pastor plătit, slujbele desfăşurându-se într-un mod mai organizat ca în trecut.

[Chenarul de la pagina 12]

„REGATUL MEU NU FACE PARTE DIN ACEASTĂ LUME“

De ce a spus Isus aceste cuvinte, consemnate în Ioan 18:36? Ca să răspundem la această întrebare trebuie să înţelegem mai întâi de toate ce este Regatul lui Dumnezeu. Regatul lui Dumnezeu, care a fost şi tema învăţăturilor lui Isus, este în realitate un guvern mondial condus de Isus Cristos (Isaia 9:6, 7; Luca 4:43). Regatul nu domneşte prin intermediul unor guverne omeneşti. De fapt, el le va înlătura, devenind singurul guvern al pământului (Daniel 2:44; 7:13, 14). Despre aceasta a vorbit Isus în rugăciunea-model când a spus: „Să vină regatul tău. Să se facă voinţa ta, precum în cer, aşa şi pe pământ“ (Matei 6:9, 10). Supuşii ascultători ai acestui Regat se vor bucura de condiţii de viaţă pe care oameni sinceri precum William Penn nu le-ar putea crea niciodată: vor avea o sănătate perfectă şi o viaţă fără sfârşit într-un mediu paşnic, paradiziac. — Luca 23:43; Revelaţia 21:3, 4.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 10]

O întrunire a quakerilor în Philadelphia, anii 1800

[Legenda ilustraţiei de la pagina 11]

Mary Dyer, quakeră dusă la locul execuţiei, Colonia Golful Massachusetts

[Legenda ilustraţiei de la pagina 11]

Quakeri plecând din Anglia, anii 1600

[Legenda ilustraţiei de la pagina 11]

William Penn făcând pact cu amerindienii, 1682

[Provenienţa ilustraţiilor de la pagina 10]

Ambele imagini: © North Wind Picture Archives

[Provenienţa ilustraţiilor de la pagina 11]

Ambarcaţiuni: © North Wind Picture Archives; pact: Brown Brothers