Este evoluţia un fapt?

„EVOLUŢIA este un fapt, la fel cum căldura soarelui este un fapt“, afirmă profesorul Richard Dawkins, un renumit savant evoluţionist. Experimentele şi observaţiile directe dovedesc într-adevăr că temperatura soarelui este extrem de ridicată. Dar, demonstrează experimentele şi metoda observaţiei directe fără drept de apel că evoluţia este un fapt?

Înainte de a răspunde la această întrebare, trebuie clarificat un lucru. Mulţi oameni de ştiinţă au observat că, odată cu trecerea timpului, descendenţii organismelor vii ar putea suferi mici modificări. Charles Darwin a numit acest proces „descendenţă prin modificări succesive“. Astfel de modificări au fost observate direct, înregistrate experimental şi folosite cu ingeniozitate de mulţi crescători de animale şi cultivatori de plante. * Ele pot fi considerate fapte. Unii oameni de ştiinţă însă numesc aceste modificări mici „microevoluţie“. Denumirea însăşi arată ce susţin mulţi oameni de ştiinţă, şi anume că aceste mici modificări oferă dovada existenţei unui alt fenomen, cu totul diferit, inobservabil, pe care savanţii îl numesc „macroevoluţie“.

Cercetările lui Darwin au depăşit sfera modificărilor evidente. El a scris în binecunoscuta-i carte Originea speciilor: „Părerea mea este că nicio fiinţă nu a fost creată individual; toate fiinţele sunt descendenţi direcţi ai câtorva organisme vii“. El spunea că, de-a lungul erelor, aceste ‘câteva organisme vii’ primordiale, sau aşa-numitele forme de viaţă simple, au evoluat lent — prin „modificări extrem de mici“ —, ceea ce a dus la apariţia milioanelor de forme de viaţă existente astăzi pe pământ. Evoluţioniştii susţin că schimbările mici s-au acumulat de-a lungul timpului şi au produs modificările majore necesare transformării peştelui în amfibian şi a maimuţei în om. Cu privire la aceste schimbări majore ipotetice oamenii de ştiinţă folosesc termenul macroevoluţie. Mulţi consideră logică cea de-a doua afirmaţie a lui Darwin. Ei se întreabă: „Dacă la nivelul speciei * se pot produce schimbări mici, de ce n-ar determina evoluţia şi producerea unor schimbări majore de-a lungul unui interval mare de timp?“

Teoria macroevoluţiei se bazează pe trei afirmaţii fundamentale:

1. Mutaţiile furnizează materia primă necesară apariţiei speciilor * noi.

2. Selecţia naturală duce la formarea de specii noi.

3. Fosilele atestă schimbări macroevolutive la plante şi animale.

Sunt dovezile care susţin macroevoluţia atât de solide, încât ea să fie considerată un fapt?

 Pot mutaţiile să ducă la apariţia de specii noi?

Multe caracteristici ale plantelor şi animalelor sunt determinate de informaţiile ce se găsesc în codul lor genetic, proiectul conţinut de nucleul fiecărei celule. * Cercetătorii au descoperit că mutaţiile — sau modificările întâmplătoare — din codul genetic pot produce schimbări în organismul descendenţilor atât ai plantelor, cât şi ai animalelor. În 1946, Hermann Muller, laureat al Premiului Nobel şi cel ce a pus bazele studiului mutaţiilor genelor, a afirmat: „Acumularea de schimbări rare şi în cea mai mare parte minore constituie nu numai mijlocul principal de progres indus de om în lumea animalelor şi a plantelor, ci mai ales modul în care s-a produs evoluţia dirijată de selecţia naturală“.

Într-adevăr, teoria macroevoluţiei este clădită pe ipoteza că mutaţiile pot duce la apariţia nu numai de specii noi, ci chiar de familii întregi de plante şi animale, cu totul noi. Se poate demonstra această afirmaţie îndrăzneaţă? Să vedem ce ne dezvăluie cei circa 100 de ani de studiu în domeniul geneticii.

Pe la sfârşitul anilor ’30 ai secolului trecut, oamenii de ştiinţă au acceptat cu entuziasm ideea potrivit căreia, dacă selecţia naturală ar putea genera specii noi de plante prin mutaţii întâmplătoare, atunci selecţia artificială, cea indusă de om, ar trebui să dea rezultate mult mai bune. „Entuziasmul se răspândea în rândurile biologilor în general şi în rândul geneticienilor, al crescătorilor de animale şi al cultivatorilor de plante în special“, a spus Wolf-Ekkehard Lönnig, om de ştiinţă de la Institutul Max Planck de Genetică Vegetală (Germania), într-un interviu acordat revistei Treziţi-vă!. Dar de ce acest entuziasm? Lönnig, care a studiat timp de 28 de ani mutaţia genelor la plante, a afirmat: „Cercetătorii credeau că venise momentul revoluţionării metodei tradiţionale de cultivare a plantelor şi de creştere a animalelor. Ei se gândeau că prin inducerea şi selectarea mutaţiilor avantajoase puteau obţine plante şi animale noi, superioare celorlalte“. *

Oameni de ştiinţă din Statele Unite, Asia şi Europa au iniţiat programe de cercetare care au beneficiat de sprijin financiar substanţial. Ei au folosit metode care promiteau grăbirea procesului evolutiv. La ce rezultate s-a ajuns acum, după mai bine de 40 de ani de cercetări intense? „În pofida cheltuielilor uriaşe, încercarea de a cultiva prin iradiere varietăţi din ce în ce mai productive s-a dovedit, în mare parte, un eşec“, spune cercetătorul Peter von Sengbusch (Germania). Lönnig a afirmat: „Prin anii ’80, speranţa şi entuziasmul savanţilor se spulberaseră; eşecul era de proporţii globale. Studiul mutaţiilor artificiale la plante şi animale a fost abandonat în ţările occidentale. Majoritatea mutanţilor prezentau «valori nedorite»: mureau sau erau inferiori varietăţilor sălbatice“. *

 Chiar şi aşa, informaţiile strânse în timpul celor circa 100 de ani de cercetări asupra mutaţiilor în general şi al celor 70 de ani de studiu asupra mutaţiilor artificiale în special le-au permis oamenilor de ştiinţă să tragă unele concluzii privind capacitatea acestor mutaţii de a determina apariţia de specii noi. După examinarea dovezilor, Lönnig a concluzionat: „O specie [de plante sau de animale] nu se poate transforma prin mutaţii într-o specie cu totul nouă. Această concluzie concordă cu toate experimentele, cu toate rezultatele cercetărilor în domeniul mutaţiilor efectuate în secolul al XX-lea, precum şi cu legile probabilităţii. Astfel, legea variaţiei recurente spune că speciile bine delimitate genetic au graniţe evidente ce nu pot fi nici anulate, nici depăşite prin mutaţii întâmplătoare“.

Să vedem care sunt implicaţiile acestor fapte. Dacă savanţi de prestigiu nu pot să producă specii noi prin inducerea şi selectarea artificială a mutaţiilor avantajoase, este oare posibil ca un proces lipsit de inteligenţă să aibă mai mulţi sorţi de izbândă? Dacă studiile arată că mutaţiile nu pot transforma o specie într-o altă specie, cu totul nouă, atunci cum să se fi produs macroevoluţia?

Duce selecţia naturală la apariţia de noi specii?

Darwin credea că ceea ce el numea selecţie naturală avantajează formele de viaţă cel mai bine adaptate la mediu şi că formele de viaţă cel mai puţin adaptate aveau în cele din urmă să dispară. Evoluţioniştii moderni afirmă că, pe măsură ce speciile s-au răspândit şi s-au izolat, selecţia naturală a favorizat acele specii ale căror mutaţii genice le-au făcut să se adapteze perfect la mediu. Evoluţioniştii pretind că aceste grupuri izolate au evoluat, transformându-se în cele din urmă în specii cu totul noi.

Aşa cum s-a arătat, dovezile obţinute în urma studiilor indică clar că mutaţiile nu pot duce la apariţia de specii cu totul noi de plante şi de animale. Dar ce dovezi aduc evoluţioniştii în sprijinul afirmaţiei că selecţia naturală favorizează mutaţiile avantajoase, determinând apariţia unor specii noi? Într-o broşură publicată în 1999 de National Academy of Sciences (NAS) din Statele Unite se spune: „Un exemplu foarte convingător de speciaţie [formarea de specii noi] se referă la 13 specii de cinteze studiate de Darwin pe Insulele Galapagos, cunoscute astăzi sub numele de «cintezele lui Darwin»“.

În anii ’70, un grup de cercetători coordonat de Peter şi Rosemary Grant au început să studieze aceste cinteze şi au descoperit că, după un an de secetă, cele mai multe cinteze care au supravieţuit aveau ciocul mai mare decât celelalte. Întrucât mărimea şi forma ciocului este una dintre principalele criterii după care sunt diferenţiate cele 13 specii, s-a considerat că aceste descoperiri sunt relevante. Broşura mai spune: „Peter şi Rosemary Grant au estimat că dacă seceta ar lovi insulele o dată la zece ani, după numai 200 de ani ar apărea o nouă specie de cinteze“.

Broşura NAS evită totuşi să menţioneze unele fapte semnificative, dar stânjenitoare. În anii ce-au urmat secetei, au fost din nou mai multe cinteze cu ciocul mai mic. Astfel, Peter Grant şi  Lisle Gibbs, acesta din urmă fiind proaspăt licenţiat în domeniu, au scris în 1987 în revista de ştiinţă Nature că au observat „o schimbare de direcţie în cursul selecţiei“. În 1991, Grant scria că „populaţia asupra căreia acţionează selecţia naturală oscilează, făcând paşi când înainte, când înapoi“, ori de câte ori se schimbă condiţiile climaterice. Cercetătorii au mai observat că cinteze din „specii“ diferite se împerechează, puii acestora fiind mai bine adaptaţi la mediu decât părinţii lor. Peter şi Rosemary Grant au tras concluzia că, dacă încrucişarea continua astfel, în 200 de ani se putea ajunge la fuzionarea a două „specii“.

În 1966, biologul evoluţionist George Christopher Williams scria: „E trist că teoria selecţiei naturale a fost dezvoltată iniţial ca explicaţie pentru schimbările evolutive. Ea este însă mult mai potrivită ca explicaţie pentru adaptarea continuă la mediu“. Evoluţionistul teoretician Jeffrey Schwartz scria în 1999 că, dacă concluziile lui Williams sunt corecte, atunci selecţia naturală ajută probabil speciile să se adapteze la condiţiile mereu în schimbare ale vieţii, dar ea „nu dă naştere la ceva nou“.

Într-adevăr, cintezele lui Darwin nu se transformă în „ceva nou“. Tot cinteze rămân. Iar faptul că cinteze din specii diferite se împerechează ne poate face să ne îndoim de criteriile în baza cărora definesc unii evoluţionişti „specia“. În plus, acest fapt dezvăluie că până şi unele academii de ştiinţă prestigioase pot fi subiective când îşi prezintă dovezile.

Demonstrează fosilele schimbări macroevolutive?

Broşura menţionată anterior şi publicată de NAS îi lasă cititorului impresia că fosilele descoperite de oamenii de ştiinţă oferă suficiente dovezi în sprijinul macroevoluţiei. Ea afirmă: „S-au descoperit atât de multe verigi de legătură între peşti şi amfibieni, între amfibieni şi reptile, între reptile şi mamifere, precum şi de-a lungul liniilor de descendenţă a primatelor, încât adesea este dificil de stabilit când se produce tranziţia de la o specie la alta“.

Această afirmaţie ce vădeşte convingere este destul de surprinzătoare. De ce? În 2004, National Geographic descria rămăşiţele fosile drept ‘un film al evoluţiei de 1 000 de cadre, din care 999 au fost tăiate la montaj’. Oare ceea ce-a rămas, unu din 1 000 de „cadre“, chiar susţine procesul macroevoluţiei? Ce arată, de fapt, fosilele? Niles Eldredge, un evoluţionist înflăcărat, recunoaşte, în urma studiului dovezilor fosile, că într-un interval lung de timp „nu s-au acumulat decât modificări evolutive extrem de mici la majoritatea speciilor“.

Până acum, oamenii de ştiinţă de pe glob au descoperit şi au catalogat circa 200 de milioane de fosile mari şi miliarde de microfosile. Mulţi cercetători sunt de acord că acest tezaur de dovezi demonstrează că toate grupele mari de animale au apărut dintr-o dată, că acestea  au rămas aproape neschimbate şi că multe specii au dispărut brusc, aşa cum au şi apărut. După ce a analizat dovezile fosile, biologul Jonathan Wells a scris: „La nivel de regn, de filum şi de clasă, nu s-a demonstrat ştiinţific teoria potrivit căreia organismele ce au suferit modificări cauzate de factorii de mediu provin dintr-un strămoş comun. În urma studiului dovezilor fosile şi al sistemelor moleculare complexe, s-a ajuns la concluzia că această teorie e lipsită de fundament“.

Evoluţia: fapt sau mit?

De ce mulţi evoluţionişti de marcă susţin cu tărie că macroevoluţia este un fapt? După ce a criticat unele argumente ale lui Richard Dawkins, renumitul evoluţionist Richard Lewontin a scris că mulţi oameni de ştiinţă sunt dispuşi să accepte idei ştiinţifice care sfidează bunul-simţ „deoarece noi [oamenii de ştiinţă] ne-am luat deja un angajament faţă de materialism *“. Mulţi savanţi refuză chiar şi numai să ia în calcul posibilitatea existenţei unui Proiectant inteligent deoarece, aşa cum scrie Lewontin, „nu-i putem permite Divinităţii să ne stea nici măcar în prag“.

În acest sens, sociologul Rodney Stark a declarat pentru revista Scientific American: „De 200 de ani se promovează ideea că dacă vrei să fii un adept al ştiinţei nu trebuie să-i permiţi minţii să fie încătuşată de religie“. El mai afirmă că, în ramura cercetării, „cei religioşi nu vorbesc despre Creator“, pe când „cei nereligioşi au prejudecăţi faţă de aceştia“. Potrivit cuvintelor lui Stark, „pe treptele superioare [ale comunităţii ştiinţifice], cei ce se declară nereligioşi sunt privilegiaţi“.

Dacă veţi considera adevărată teoria macroevoluţiei, înseamnă că veţi crede şi că oamenii de ştiinţă agnostici sau atei nu interpretează descoperirile ştiinţifice prin prisma convingerilor personale. Veţi crede că mutaţiile şi selecţia naturală au determinat apariţia tuturor formelor de viaţă complexe, deşi un veac de cercetări, de studiu asupra a miliarde de mutaţii dovedesc că mutaţiile nu au dus la transformarea nici măcar a unei singure specii într-o specie cu totul nouă. Veţi crede şi că toate vietăţile au evoluat de-a lungul timpului dintr-un strămoş comun, deşi dovezile fosile demonstrează cu tărie că speciile majore de plante şi de animale au apărut dintr-o dată şi că nu au evoluat în alte specii de-a lungul veacurilor. Să fie o astfel de convingere bazată pe fapt sau pe mit?

[Note de subsol]

[Text generic pe pagina 15]

„O specie [de plante sau de animale] nu se poate transforma prin mutaţii într-o specie cu totul nouă“

[Text generic pe pagina 16]

Din studiul lui Darwin asupra cintezelor putem deduce mai curând că speciile au capacitatea de a se adapta la schimbarea condiţiilor climaterice

[Text generic pe pagina 17]

Potrivit dovezilor fosile, toate grupele majore de animale au apărut dintr-o dată şi au rămas aproape în întregime neschimbate

[Tabelul de la pagina 14]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

CLASIFICAREA ORGANISMELOR

Organismele sunt clasificate în categorii tot mai cuprinzătoare, pornind de la specie *, categoria de bază, şi ajungând până la regn. Să comparăm, de exemplu, unde se situează omul şi musculiţa-de-oţet pe scara clasificaţiei.

OMUL MUSCULIŢA-DE-OŢET

Specie sapiens melanogaster

Gen Homo Drosophila

Familie Hominide Drosofilide

Ordin Primate Diptera

Clasă Mamifere Insecte

Filum Cordate Artropode

Regn Animale Animale

[Notă de subsol]

[Provenienţa informaţiilor]

Informaţiile din tabel se bazează pe cartea Icons of Evolution — Science or Myth? Why Much of What We Teach About Evolution Is Wrong, de Jonathan Wells.

[Legenda fotografiilor de la pagina 15]

Musculiţă-de-oţet mutantă (sus); deşi prezintă anomalii, ea este totuşi o musculiţă-de-oţet

[Provenienţa fotografiilor]

© Dr. Jeremy Burgess/Photo Researchers, Inc.

[Legenda fotografiilor de la pagina 15]

Mutaţiile experimentale la plante au demonstrat în repetate rânduri că numărul mutanţilor noi scădea constant, dar că apăreau frecvent mutanţi de acelaşi fel (Mutantul din imagine are flori mai mari)

[Provenienţa fotografiei de la pagina 13]

Fragment dintr-o fotografie realizată de Mrs. J. M. Cameron/U.S. National Archives photo

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 16]

Capete de cinteze: © Dr. Jeremy Burgess/Photo Researchers, Inc.

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 17]

Dinozaur: © Pat Canova/Index Stock Imagery; fosile: GOH CHAI HIN/AFP/Getty Images