Salt la conţinut

Salt la cuprins

De ce sunt mările sărate?

De ce sunt mările sărate?

 De ce sunt mările sărate?

DACĂ toată sarea conţinută în mări ar fi împrăştiată uniform pe uscat, stratul de sare ar atinge o grosime de peste 150 m, cam cât un bloc cu 44 de etaje! Dar de unde provine toată această sare, mai ales dacă ţinem cont de faptul că în oceane se varsă o mulţime de râuri şi fluvii cu apă dulce? Cercetătorii au găsit câteva dintre sursele sării din mări.

Una ar fi chiar solul de sub picioarele noastre. Când apa de ploaie se infiltrează în sol şi în roci, ea dizolvă mici cantităţi de minerale, inclusiv săruri şi compuşi chimici ai lor. Aceste minerale ajung apoi în râuri şi fluvii care le poartă în mări (1). Bineînţeles, concentraţia de sare din apa dulce este foarte scăzută, motiv pentru care nici nu-i simţim gustul.

O altă sursă o constituie mineralele care formează săruri, aflate în scoarţa terestră de sub oceane. Apa pătrunde prin fisuri, se supraîncălzeşte, apoi revine la suprafaţă încărcată cu minerale dizolvate. Această „supă“ chimică ţâşneşte în mare prin orificiile hidrotermale, unele fiind adevărate gheizere în adâncul mărilor (2).

Un proces invers, dar cu rezultate asemănătoare, are loc când vulcanii de pe fundul oceanelor aruncă în apă mari cantităţi de rocă fierbinte, din care sunt eliberate substanţe chimice (3). Altă sursă de minerale este vântul, care aduce în mare particule luate de pe uscat (4). În urma tuturor acestor procese, apa mării devine o soluţie în care se găsesc aproape toate elementele chimice cunoscute. Însă compusul principal este clorura de sodiu, adică sarea de bucătărie. Aceasta reprezintă 85% din sărurile dizolvate, ceea ce face ca apa de mare să aibă gustul sărat.

 De ce concentraţia de sare rămâne constantă?

În mare, sărurile sunt concentrate deoarece apa care se evaporă se află în stare aproape pură. În urma procesului de evaporare, în apa mării rămân mineralele. În acelaşi timp, oceanele sunt alimentate în permanenţă cu noi minerale. Totuşi, concentraţia sării rămâne constantă, aproximativ 35 de părţi la o mie de părţi de apă de mare. Aşadar, după cât se pare, sărurile şi celelalte minerale intră şi ies cam în aceeaşi proporţie. Se pune însă o întrebare: Unde dispar sărurile?

Mulţi compuşi ai sării sunt asimilaţi de organismele vii. De exemplu, polipii coralilor, moluştele şi crustaceele ingerează calciu, un compus al sării, necesar la formarea cochiliei şi a scheletului. Unele alge microscopice numite diatomee extrag dioxidul de siliciu. Bacteriile şi alte organisme consumă materii organice dizolvate. Când aceste organisme mor sau sunt ingerate de alte vieţuitoare, sărurile şi mineralele din corpul lor se depun în final pe fundul mării sub formă de materie moartă sau materii fecale (5).

Multe săruri care nu sunt înlăturate prin procesele biochimice se pierd în alte moduri. De exemplu, argila şi alte materiale de pe uscat, care ajung în oceane aduse de râuri şi fluvii sau de vânt, cum este cazul particulelor fine de cenuşă vulcanică, pot reţine anumite săruri pe care le duc cu ele pe fundul mării. Unele săruri sunt reţinute şi de roci. Astfel, în urma mai multor procese, o mare parte din săruri ajung în cele din urmă pe fundul mării (6).

Mulţi cercetători cred că procesele geofizice încheie acest ciclu ce se desfăşoară însă de-a lungul unei perioade foarte lungi de timp. Se ştie că scoarţa terestră este alcătuită din plăci uriaşe. Zona de contact dintre două plăci tectonice, în care o placă intră sub cea învecinată şi se afundă în mantaua fierbinte, se numeşte zonă de subducţie. De obicei, plăcile oceanice mai grele se scufundă sub placa continentală, mai uşoară, cu care se învecinează, ducând cu ea, asemenea unei uriaşe benzi transportoare, încărcătura de sedimente bogate în săruri. Astfel, o mare parte din scoarţa terestră se reciclează încetul cu încetul (7). Cutremurele, vulcanii şi zonele de rift sunt trei manifestări ale acestui proces. *

O stabilitate uluitoare

Salinitatea oceanelor diferă de la o zonă la alta şi uneori de la un anotimp la altul. Cele mai sărate ape ale unei mări deschise sunt  cele ale Mării Roşii şi ale Golfului Persic, unde cantitatea de apă care se evaporă este foarte mare. În oceane, în zonele unde cad multe precipitaţii sau în apropierea gurilor de vărsare a fluviilor, salinitatea este sub valoarea medie. La fel stau lucrurile şi în zonele polare unde se topeşte gheaţa, care nu este altceva decât apă dulce îngheţată. În schimb, când apa îngheaţă, apa mării din jur devine mai sărată. În medie însă, salinitatea oceanului rămâne uluitor de constantă.

În plus, apa mării are un pH destul de stabil (pH-ul indică starea acidă sau bazică a unei soluţii, iar valoarea 7 a pH-ului indică starea neutră). PH-ul apei mării este cuprins între 7,4 şi 8,3, ceea ce înseamnă că apa este uşor bazică (sângele omului are valoarea pH-ului de aproximativ 7,4). Dacă valoarea pH-ului nu s-ar mai încadra în acest interval, oceanele ar fi în mare pericol. De fapt, chiar de acest lucru se tem unii oameni de ştiinţă. O mare parte din dioxidul de carbon pe care omul îl eliberează în atmosferă ajunge în oceane, unde intră în reacţie cu apa formând acidul carbonic. Astfel, după cât se pare, activitatea omului măreşte treptat aciditatea apei din oceane.

Multe dintre mecanismele care menţin stabilitatea chimică a apei mării nu sunt pe deplin înţelese. Totuşi, ceea ce se cunoaşte în prezent scoate în evidenţă imensa înţelepciune a Creatorului, căruia îi pasă de lucrarea sa. — Revelaţia 11:18.

[Notă de subsol]

^ par. 10 Vezi articolul „Fundul oceanic: secretele lui sunt dezvăluite“ apărut în numărul din 22 noiembrie 2000 al revistei Treziţi-vă!

[Diagrama/Fotografiile de la paginile 16, 17]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Precipitaţii

1 Minerale conţinute în roci

2 Orificiu hidrotermal

3 Erupţie oceanică

4 Vânt

OCEAN

FUNDUL OCEANIC

SCOARŢA TERESTRĂ

5 Diatomee

6 Particule fine de cenuşă vulcanică

7 ZONĂ DE SUBDUCŢIE

[Provenienţa fotografiilor]

Orificiu hidrotermal: © Science VU/Visuals Unlimited; erupţie: REUTERS/Japan Coast Guard/Handout

Diatomee: dr. Neil Sullivan, USC/NOAA Corps; fotografia cu vulcanul: Dept. of Interior, National Park Service

[Chenarul/Diagrama de la pagina 18]

Ce săruri se găsesc în apa mării

Deşi studiază apa mării de mai bine de un secol, oamenii de ştiinţă încă nu au înţeles pe deplin care este compoziţia chimică a apei marine. Totuşi, au reuşit să izoleze diverşii compuşi ai sărurilor dizolvate şi să calculeze proporţiile lor. Iată câţiva dintre aceşti compuşi:

[Diagrama]

55% cloruri

30,6% sodiu

7,7% sulfaţi

3,7% magneziu

1,2% calciu

1,1% potasiu

0,4% bicarbonaţi

0,2% bromuri

şi alţii, cum ar fi boruri, stronţiu şi fluoruri

[Chenarul/Fotografia de la pagina 18]

Mai sărată decât apa oceanelor

Apa din unele lacuri sau mări interioare este mai sărată decât apa oceanelor. Un exemplu tipic este Marea Moartă, cel mai sărat lac de pe pământ. Râurile care se varsă în Marea Moartă, numită în timpurile biblice Marea Sărată, aduc săruri dizolvate, precum şi alte minerale (Numeri 34:3, 12). Deoarece ţărmul acestei mări este zona de uscat aflată la cel mai scăzut nivel de sub nivelul mării, apa nu se poate pierde decât într-un singur mod: prin evaporare. Aceasta înseamnă că nivelul mării poate scădea cu până la 25 mm într-o zi de vară.

Prin urmare, stratul superior al apei are o salinitate de aproape 30%, adică de 10 ori mai mare decât cel al apei din Marea Mediterană. Întrucât densitatea apei creşte proporţional cu salinitatea, înotătorii plutesc foarte sus la suprafaţa apei. De fapt, ei pot să stea pe spate şi să citească ziarul fără să aibă nevoie de ceva care să-i ţină la suprafaţă.

[Chenarul de la pagina 18]

Sarea contribuie la purificarea aerului

Cercetările au dezvăluit că particulele poluante din aer nu permit căderea precipitaţiilor din norii de deasupra uscatului. În schimb, ploile cad mai uşor din norii poluaţi aflaţi deasupra oceanelor. Răspunzători de această diferenţă sunt aerosolii marini, care iau naştere din particulele fine de apă de mare.

Picăturile de apă care se formează pe particulele poluante din atmosferă sunt, în general, prea mici ca să cadă sub formă de picături de ploaie; prin urmare, ele rămân în suspensie. Aerosolii marini furnizează norilor oceanici particule solide care atrag aceste picături mici, formând picături mai mari. Astfel apar precipitaţiile care contribuie şi la purificarea atmosferei de substanţele poluante.