Salt la conţinut

Salt la cuprins

Să facem cunoştinţă cu veveriţa zburătoare

Să facem cunoştinţă cu veveriţa zburătoare

 Să facem cunoştinţă cu veveriţa  zburătoare

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN FINLANDA

VEVERIŢELE trăiesc mai peste tot. Puţine însă egalează neobişnuitele aptitudini ale veveriţei zburătoare siberiene (Pteromys volans) *. Dar chiar poate zbura acest mic rozător? Şi de ce este el zărit atât de rar?

Cum zboară ele?

Deşi toate veveriţele de copac sar din creangă în creangă, nici una nu atinge performanţele veveriţei zburătoare, despre care se spune că poate face salturi de circa 80 m! Dar cum reuşeşte micul rozător să zboare?

Veveriţa zburătoare are nişte membrane cu caracteristici aerodinamice care l-ar uimi pe orice proiectant de avioane. „În faţă, pieliţa este fixată de un pinten osos de lângă încheietura membrelor anterioare“, se spune în cartea The World of the Animals. „Deşi membrana pare a fi alcătuită doar din două straturi de piele, ea cuprinde şi un strat muscular subţire care le permite veveriţelor să modifice curbura suprafeţei de planare şi astfel să-i schimbe caracteristicile aerodinamice.“

În timp ce planează, veveriţa pare plată, aducând cu o mănuşă. În rest, îţi dă impresia că e îmbrăcată într-o hăinuţă de blană cu câteva măsuri mai mare.

Dar cum poate zbura veveriţa fără să se izbească de nimic? Coada are rol de cârmă, orientând în zbor micuţul animal. Chiar înainte de a ateriza pe un copac, veveriţa îşi deschide „paraşuta de frânare“, cu alte cuvinte îşi aduce corpul în poziţie verticală. Foarte rar se întâmplă să aprecieze greşit distanţele şi să cadă la pământ.

Un alt avantaj al acestui „deltaplanist“ îmblănit este greutatea lui mică. O veveriţă zburătoare adultă cântăreşte în general doar 150 g şi, fără coadă, are o lungime de circa 20 cm. Urechile nu-i stingheresc zborul, pentru că sunt mici şi fără smocuri de păr.

Un pilot nocturn

Ochii veveriţei sunt neobişnuit de mari şi par a fi două perle negre. Spre deosebire de alte specii cu care se înrudeşte, veveriţa zburătoare este un animal nocturn. Prin urmare, are nevoie de un văz foarte bun pentru a-şi găsi hrana preferată: mâţişorii şi frunzele foioaselor, precum şi mugurii coniferelor. Întrucât iarna micul rozător nu are o hrană îmbelşugată, toamna el îşi face provizii de mâţişori şi le ţine în mici ascunzători pe ramurile şi în scorburile copacilor.

Primăvara, unele veveriţe zburătoare sunt atât de prinse cu joaca, încât uită să-şi mai facă siesta. În plus, în această perioadă a anului, preocuparea lor e cu totul alta: împerecherea. După ce femela e suficient de impresionată de aptitudinile acrobatice ale masculului, e timpul să se gândească la construirea unui cuib, fie într-un adăpost pentru păsări — dacă e vreunul prin preajmă —, fie într-o scorbură. De obicei, veveriţa zburătoare are mai multe „domicilii“. Unele sunt cămări de alimente, iar altele cuiburi de rezervă. Există veveriţe  zburătoare care îşi fac culcuşul prin şoproane. Spre deosebire de verişoarele sale, veveriţei zburătoare nu-i place viaţa la oraş.

Pe la sfârşitul primăverii sau începutul verii, veveriţa naşte doi sau trei pui. Ca să le asigure de-ale gurii, ea nu mai pune capul jos nici măcar ziua. La naştere, micuţii sunt cât buricul degetului, dar nici nu apucă toamna să treacă şi ei, ţup! afară din cuib, luându-şi zborul spre alţi copaci.

De ce sunt zărite atât de rar?

De ce este veveriţa zburătoare zărită atât de rar? În primul rând, pentru că această mică vietate nocturnă se mişcă fără zgomot prin coronamentul pădurii şi nu atrage uşor atenţia. În al doilea rând, veveriţa zburătoare preferă pădurile de foioase şi de conifere ce se întind de la Marea Baltică până la Oceanul Pacific, străbătând taigaua siberiană.

Vastele păduri siberiene par să asigure supravieţuirea veveriţei zburătoare. Însă, din cauza defrişărilor, această specie de veveriţe, asemenea altor animale ce cuibăresc în scorburi, nu mai are locuri potrivite unde să-şi ducă traiul. În Finlanda, care reprezintă regiunea vestică a habitatului ei, veveriţa zburătoare este ocrotită printr-un decret al Uniunii Europene. Simpla zărire a unei veveriţe zburătoare în coronamentul pădurii ori descoperirea excrementelor ei pot amâna sau chiar anula începerea unei lucrări de construcţie.

Fireşte, veveriţele zburătoare nici nu bănuiesc cât de mult înseamnă descoperirea urmelor pe care le lasă! De fapt, nimic nu pare să le tulbure eternul du-te-vino. Când liniştea serii se aşterne peste pădurile nordice, mii de năsucuri cu mustăţi tremurânde se ivesc rând pe rând din scorburile copacilor. Da, când rămurelele se balansează sub trupurile lor delicate, e clar că veveriţele zburătoare sunt iar în acţiune!

[Notă de subsol]

^ par. 3 Aceasta este doar una dintre cele peste 30 de specii de veveriţe zburătoare. Multe — între care şi taguanul, o veveriţă zburătoare de mărimea unei pisici — populează pădurile din sud-estul Asiei. De regulă, veveriţele cu coada spinoasă, care trăiesc în Africa, nu sunt incluse în familia veveriţelor zburătoare, deşi seamănă mult cu acestea. Cel mai important semn distinctiv e coada, cu păr doar la bază şi în vârf.

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Mâţişori, deliciul veveriţelor zburătoare

 [Legenda fotografiei de la pagina 25]

Pui de veveriţă zburătoare

[Provenienţa fotografiei de la pagina 22]

Ilya Lyubechanskii/BCIUSA.COM

[Provenienţa fotografiei de la pagina 23]

Veveriţele: Benjam Pöntinen

[Provenienţa fotografiei de la pagina 24]

Veveriţele: Benjam Pöntinen