Salt la conţinut

Salt la cuprins

Războiul nuclear — Cine constituie o ameninţare?

Războiul nuclear — Cine constituie o ameninţare?

 Războiul nuclear — Cine constituie o ameninţare?

”Pericolul ca specia umană să dispară în urma unei catastrofe nucleare este o realitate. Pericolul există şi în prezent, . . . deşi războiul rece s-a sfârşit de mai bine de zece ani.“— Robert McNamara, fost secretar american al apărării, şi James Blight, profesor de relaţii internaţionale la Institutul Watson pentru Studii Internaţionale.

ÎN 1991, când războiul rece a luat sfârşit, minutarul renumitului „ceas al judecăţii de apoi“ a fost dat înapoi, indicând 17 minute până la „miezul nopţii“. Acest ceas apare pe coperta revistei Bulletin of the Atomic Scientists şi arată într-un mod simbolic cât de aproape se află omenirea de un posibil război nuclear (miezul nopţii). Din 1947, când a fost introdus ceasul, minutarul nu mai fusese niciodată dat înapoi cu atâtea minute faţă de ora 12. Totuşi, minutarul a început din nou să înainteze. De exemplu, în februarie 2002, el a fost dat înainte indicând şapte minute până la miezul nopţii. Aceasta a fost a treia oară de la sfârşitul războiului rece când acul ceasornicului era dat înainte.

 De ce au considerat redactorii acelei reviste ştiinţifice că trebuie să dea ceasul înainte? De ce cred ei că războiul nuclear continuă să fie o ameninţare? Şi cine constituie o ameninţare pentru pace?

Secretul „reducerii“

„Au fost păstrate peste 31 000 de arme nucleare“, precizează revista Bulletin of the Atomic Scientists. „Nouăzeci şi cinci la sută dintre aceste arme se află în Statele Unite şi în Rusia, iar peste 16 000 sunt desfăşurate operaţional“, se spunea în continuare în publicaţie. Unii s-ar putea să remarce o neconcordanţă între cifre. Nu au declarat oare aceste două superputeri nucleare că şi-au redus fiecare numărul de focoase la 6 000?

Care este secretul „reducerii“? Potrivit unui raport întocmit de Fundaţia Carnegie pentru Pacea Internaţională, „numărul de 6 000 de focoase e calculat potrivit regulilor specifice de inventariere stabilite de comun acord cu ocazia START [Convorbirilor privind reducerea armelor strategice]. Ambele naţiuni îşi păstrează însă mii de arme tactice şi de rezervă“ (sublinierea noastră). Potrivit revistei Bulletin of the Atomic Scientists, „în loc să fie dezasamblate, multe, dacă nu chiar majoritatea, dintre focoasele SUA scoase din stocul activ vor ajunge în rezervă (alături de alte aproximativ 5 000 de focoase)“.

Aşadar, în afară de miile de arme nucleare strategice gata de luptă aflate încă în rezervă — care pot fi lansate de pe un continent pe altul — există alte mii de focoase nucleare şi de arme nucleare tactice, proiectate pentru ţinte mai apropiate. Fără îndoială, arsenalele celor două superputeri nucleare conţin încă mult armament nuclear, capabil să distrugă întreaga populaţie a globului de mai multe ori! Păstrarea unui număr atât de mare de arme periculoase constituie însă o ameninţare în plus: lansarea accidentală de rachete nucleare.

Un război nuclear declanşat accidental

Robert McNamara şi James Blight, menţionaţi anterior, sunt de părere că „forţele nucleare ale SUA se conduc după strategia launch on warning (lansare la prima alarmă)“. Ce presupune aceasta? „Focoasele noastre sunt gata să fie lansate când focoasele ruseşti sunt în zbor“, se spunea în articolul scris de cei doi, care continua astfel: „Strategia presupune ca rachetele noastre să fie lansate în maximum 15 minute de la prima alarmă a unui atac rusesc“. Aşa cum spunea un fost ofiţer american responsabil cu lansarea rachetelor nucleare strategice, „practic, toate rachetele cu baza la sol pot fi lansate în numai două minute“.

Această stare de alertă avansată prezintă un risc: lansarea accidentală a unei rachete la o alarmă falsă. „Nu o dată s-au dat din greşeală ordine de lansare reale în timpul unor exerciţii de antrenament nuclear ale trupelor americane“, se explică într-un articol din U.S.News & World Report. Alarme false s-au dat şi în Rusia. În 1995, în urma unei alarme false provocate de o rachetă meteorologică norvegiană, preşedintele rus a început activarea codurilor de lansare a rachetelor nucleare.

Această strategie „gata de atac“ pune o povară enormă pe umerii celor ce trebuie să ia decizia de lansare. Din fericire, până în prezent,  comandanţii şi-au dat seama că alarmele au fost false, prevenind astfel declanşarea unui război nuclear. Iată ce a explicat un cercetător referitor la un incident din 1979: „Ceea ce a împiedicat [lansarea] rachetelor americane au fost sateliţii noştri de avertizare timpurie, care ne-au arătat că nu fusese lansată nici o rachetă rusească“. Totuşi, cu timpul, aceste sisteme de sateliţi se deteriorează. Cercetătorii şi analiştii îşi exprimă îngrijorarea în legătură cu faptul că „majoritatea sateliţilor ruseşti de avertizare timpurie nu mai funcţionează sau au ieşit de pe orbita lor“. Prin urmare, aşa cum spunea cu câţiva ani în urmă un viceamiral american în rezervă, „riscul unei lovituri preventive sau riscul ca o rachetă să fie lansată din cauza unei interpretări greşite, a unei decizii incompetente sau a unui accident este la fel de mare în zilele noastre ca în orice alt moment din trecut“.

Noi membri ai clubului nuclear

Deşi marile arsenale nucleare aparţin celor două superputeri, există şi alte ţări, precum China, Franţa şi Marea Britanie, care sunt puteri nucleare. Clubul format de aceste puteri nucleare declarate s-a lărgit de curând primind noi membri: India şi Pakistan. În afară de aceste ţări, există multe altele, inclusiv Israelul, despre care se spune că încearcă să producă, sau probabil chiar posedă, arme nucleare.

Un conflict politic în care e implicat oricare dintre membrii clubului, inclusiv cei noi, ar putea fi factorul declanşator al unor ostilităţi nucleare. „De la criza rachetelor cubaneze, niciodată două state nu au fost mai aproape de un război nuclear . . . ca în momentul crizei dintre India şi Pakistan“, se explică în Bulletin of the Atomic Scientists. Observând starea tensionată de la începutul anului 2002, mulţi oameni au devenit mai conştienţi de pericolul unui atac nuclear.

Mai mult, fabricarea de noi arme de distrugere în masă creează noi situaţii în care ar putea fi folosită bomba nucleară. Vorbind despre un raport secret al Pentagonului, The New York Times spunea că „posibila folosire a armelor nucleare pentru distrugerea stocurilor inamice de arme biologice, chimice şi de alte arme de distrugere în masă“ pare să fi devenit parte a politicii nucleare americane.

Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 asupra Statelor Unite au îndreptat atenţia lumii asupra altei ameninţări nucleare. În prezent, mulţi sunt de părere că  organizaţiile teroriste încearcă să producă, sau poate chiar deţin deja, arme nucleare. Cum e posibil acest lucru?

Teroriştii şi bombele murdare

E posibilă fabricarea unei bombe nucleare folosind material vândut pe piaţa neagră? Potrivit revistei Time, răspunsul este afirmativ. În revistă se vorbea despre o echipă care a fost înfiinţată cu scopul prevenirii terorismului nuclear. Până în prezent, echipa „a asamblat peste 12“ bombe artizanale, folosind „tehnologia ce se găseşte pe rafturile magazinelor obişnuite de electronice şi combustibilul nuclear ce se vinde pe piaţa neagră“.

Dezarmarea nucleară şi dezasamblarea armelor nucleare au mărit riscul furtului nuclear. „Înlăturarea a mii de arme nucleare ruseşti de pe rachetele, bombardierele şi submarinele bine păzite şi depozitarea lor în locuri mai puţin sigure vor face din aceste arme ţinte foarte tentante pentru teroriştii care nu se dau în lături de la nimic“, se afirmă în revista Time. Dacă părţile dezasamblate ale armelor nucleare ajung pe mâna unui grup de oameni, iar apoi sunt reasamblate, acest grup poate deveni în scurt timp membru al clubului nuclear!

În revista Peace se spune că nu trebuie neapărat să faci o bombă ca să intri în club. Nu este nevoie decât să faci rost de o cantitate suficientă de uraniu sau plutoniu fisionabile. În revistă se afirmă: „Teroriştii care dispun de uraniu folosit la arme moderne ar putea provoca destul de uşor o explozie pur şi simplu lăsând să cadă jumătate din uraniu peste cealaltă jumătate“. Dar cât material nuclear îmbogăţit e necesar? Potrivit aceleiaşi reviste, „trei kilograme ar fi suficiente“. De fapt, cam aceeaşi cantitate de material nuclear a fost confiscată de la nişte traficanţi, arestaţi în 1994 în Republica Cehă!

Deşeurile radioactive pot fi transformate în alt tip de arme nucleare. „Ceea ce îi îngrijorează cu adevărat pe experţi este combinarea cu efecte letale a deşeurilor radioactive cu explozibilii convenţionali“, se spune în The American Spectator. Armele de acest gen, adică dispozitivele de dispersare a materialului radioactiv, sunt cunoscute sub denumirea de bombe murdare. Cât de periculoase sunt acestea? Bombele murdare folosesc „explozibili convenţionali puternici ca să împrăştie materiale foarte radioactive cu scopul de a iradia ţintele, nu de a le distruge prin suflul şi căldura exploziei“, se explică în IHT Asahi Shimbun. Publicaţia continuă: „Efectele pe care le au asupra oamenilor variază de la boala de iradiere la o moarte lentă, chinuitoare“. Deşi unii spun că folosirea deşeurilor radioactive uşor accesibile nu poate cauza multe daune, existenţa pe piaţa neagră a materialelor nucleare îmbogăţite îi îngrijorează pe mulţi. Potrivit unui sondaj recent efectuat la nivel mondial, peste 60% dintre cei intervievaţi sunt de părere că în următorii zece ani ne vom confrunta cu fenomenul terorismului nuclear.

Fără îndoială, oamenii continuă să considere ameninţarea nucleară un pericol real. Iată ce comentariu a apărut în numărul din 16–22 ianuarie 2003 al săptămânalului britanic Guardian Weekly: „De la cele mai întunecate zile ale războiului rece încoace, posibilitatea ca SUA să recurgă la arme nucleare este mai mare ca oricând. . . . SUA scade din ce în ce mai mult exigenţele în ce priveşte declanşarea unui război nuclear“. Prin urmare, este logic să ne întrebăm: Poate fi evitat războiul nuclear? Există vreo speranţă ca oamenii să trăiască într-o lume liberă de ameninţarea nucleară? Aceste întrebări vor fi analizate în articolul următor.

[Chenarul de la pagina 6]

O a doua eră nucleară?

Într-un articol din The New York Times Magazine, ziaristul Bill Keller (în prezent redactor-şef la The New York Times) exprima ideea că naţiunile au intrat într-o a doua eră nucleară. Prima eră a durat până în ianuarie 1994, când Ucraina a fost de acord să renunţe la armele exsovietice. Dar de ce vorbeşte ziaristul despre o a doua eră nucleară?

Iată ce scrie Keller: „A doua eră nucleară a fost anunţată de detunătura ce s-a făcut simţită sub deşertul Rajasthani în 1998, când noul guvern naţionalist hindus al Indiei a aprobat efectuarea a cinci explozii-test. Două săptămâni mai târziu au urmat experimentele din Pakistan“. Dar prin ce se deosebeau aceste teste de cele din era nucleară precedentă? „Bombele nucleare detonate fuseseră create special pentru o anumită regiune.“

Aşadar, se poate spune că trăim într-o lume mai sigură după ce clubul nuclear s-a lărgit cu încă doi membri activi? Keller continuă: „Cu fiecare nouă ţară care dispune de arme nucleare, riscul izbucnirii unui război în care să fie implicată o ţară posesoare de arme nucleare creşte“. — „Imaginabilul“, articol apărut în The New York Times Magazine, 4 mai 2003, pagina 50.

Situaţia s-a complicat şi mai mult după ce s-a aflat că statul Coreea de Nord ar „dispune de suficient plutoniu pentru a putea construi aproape şase noi bombe nucleare. . . . Cu fiecare zi ce trece, creşte riscul ca această ţară să reuşească să producă noi arme nucleare şi chiar să testeze una pentru a-şi dovedi succesul“. — The New York Times, 18 iulie 2003.

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Un oficial guvernamental prezintă un model în mărime naturală al unei bombe nucleare de tip „servietă“

[Provenienţa fotografiei]

AP Photo/Dennis Cook

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Sateliţii de avertizare timpurie sunt vechi şi se deteriorează

[Provenienţa fotografiei]

Foto NASA

[Provenienţa fotografiei de la pagina 5]

Pământul: foto NASA