Salt la conţinut

Salt la cuprins

Nou-născuţii — necesităţile şi dorinţele lor

Nou-născuţii — necesităţile şi dorinţele lor

 Nou-născuţii — necesităţile şi dorinţele lor

CHIAR de la naştere, copilul are nevoie de tandreţe, cu alte cuvinte are nevoie să fie mângâiat şi ţinut în braţe. Unii medici sunt de părere că primele 12 ore după naştere sunt esenţiale. Ei spun că imediat după ce copilul vine pe lume, el şi mama lui „au nevoie nu de odihnă sau de hrană, ci de mângâieri şi de îmbrăţişări; ei simt nevoia să se privească şi să se asculte unul pe celălalt“. *

Părinţii îşi ţin în braţe micuţul, îl mângâie şi îl alintă în mod instinctiv. Copilul se ataşează de părinţii lui, se simte ocrotit şi reacţionează la atenţia lor. Această legătură care se creează între ei este atât de puternică, încât părinţii vor face sacrificii neobosite pentru micuţ.

Dar, dacă este lipsit de o astfel de legătură plină de iubire, un nou-născut poate literalmente slăbi şi muri. Prin urmare, unii medici susţin că nou-născutul trebuie pus în braţele mamei lui imediat după naştere şi lăsat să stea cu ea cel puţin 30–60 de minute.

Deşi unii accentuează importanţa legăturii strânse dintre mamă şi copil, acest lucru se realizează cu greu, sau chiar deloc, în  unele maternităţi. De multe ori, nou-născuţii sunt separaţi de mamele lor de teama transmiterii unor boli la copii. Cu toate acestea, există dovezi că rata bolilor mortale poate, de fapt, scădea dacă micuţii stau cu mamele lor. Prin urmare, în tot mai multe maternităţi li se permite mamelor să rămână cât mai mult cu copilul lor imediat după naştere.

Îngrijorate că nu se vor ataşa de copil

Unele mame nu se ataşează de copilul lor imediat când îl văd. Prin urmare, se întreabă dacă le va fi greu să se apropie de micuţ. E adevărat că nu toate mamele se îndrăgostesc la prima vedere de copilul lor. Însă nu există motive de îngrijorare.

Chiar dacă mama nu simte imediat afecţiune pentru micuţ, dragostea maternă se poate dezvolta mai târziu. „Nimic la naştere nu-ţi poate spune dacă legătura dintre mamă şi copil va fi sau nu reuşită“, afirmă o mamă cu experienţă. Însă, dacă aşteptaţi un copil şi sunteţi îngrijorată, ar fi înţelept să discutaţi înainte cu medicul obstetrician. Spuneţi-i clar când şi cât timp aţi vrea să vă ţineţi copilaşul în braţe.

„Vorbeşte-mi!“

Se pare că există anumite perioade în care nou-născuţii sunt mai receptivi la anumiţi stimuli. Dar acestea sunt limitate. De pildă, un copil mic poate învăţa cu uşurinţă o limbă sau chiar mai multe. Însă perioada cea mai prielnică pentru învăţarea unei limbi pare să se sfârşească în jurul vârstei de cinci ani.

La vârsta de 12–14 ani, învăţarea unei limbi poate fi o adevărată încercare. În opinia lui Peter Huttenlocher, specialist în neurologie infantilă, acest lucru se întâmplă deoarece „densitatea şi numărul sinapselor în zona limbajului scade“. E într-adevăr clar că primii ani de viaţă sunt cei mai prielnici învăţării unei limbi!

Dar cum ating copiii performanţa de a învăţa o limbă, lucru atât de important pentru dezvoltarea lor cognitivă? În primul rând, comunicând verbal cu părinţii lor. Nou-născuţii răspund în special stimulilor din partea oamenilor. „Un nou-născut . . . imită vocea mamei lui“, remarcă Barry Arons de la Massachusetts Institute of Technology. Este interesant însă că nou-născuţii nu imită toate sunetele. După cum afirmă dl. Arons, sugarul „nu imită şi scârţâitul leagănului pe care îl aude în acelaşi timp cu vocea mamei“.

Părinţi din culturi diferite le vorbesc copiilor lor în acelaşi fel: stâlcind cuvintele şi piţigăindu-şi vocea. Când părintele îi vorbeşte micuţului cu iubire, pulsul acestuia creşte. Se crede că vorbindu-i astfel unui nou-născut, el face mai repede legătura între cuvinte şi obiectele pe care acestea le descriu. Fără a scoate un cuvânt, micuţul îşi îndeamnă de fapt părintele: „Vorbeşte-mi!“

„Uită-te la mine!“

S-a descoperit că în primul an de viaţă, copilul se leagă afectiv de adultul care are grijă de el, în general de mama lui. Dacă se simte iubit şi ocrotit, micuţul este mai sociabil, ceea ce nu se întâmplă şi în cazul copiilor care nu se bucură de o asemenea atenţie. Se crede că o astfel de legătură strânsă cu mama lui este indispensabilă până când copilul împlineşte trei ani.

 Ce se poate întâmpla dacă un nou-născut este neglijat în această perioadă, când creierul său este foarte sensibil la ceea ce se petrece în jur? Martha Farrell Erickson, care a efectuat un studiu de peste 20 de ani în rândul a 267 de mame şi al copiilor lor, face următoarea afirmaţie: „Neglijaţi-l, şi veţi vedea că entuziasmul şi energia micuţului vor scădea, până acolo încât nu-şi va mai dori aproape deloc să comunice cu alţii sau să descopere lumea înconjurătoare“.

Pentru a arăta că neglijarea nou-născuţilor are consecinţe grave pe plan afectiv, dr. Bruce Perry de la Spitalul de Copii din Texas face următoarea ilustrare: „Dacă m-aţi pune să aleg între a-i rupe unui copilaş de şase luni toate oasele şi a-l neglija afectiv timp de două luni, v-aş spune că ar fi mai bine pentru el dacă i-aş rupe toate oasele“. De ce? În opinia lui Perry, „oasele se pot vindeca, însă, dacă creierul unui nou-născut nu este stimulat timp de două luni, el va fi afectat pentru tot restul vieţii“. Dar nu toţi sunt de părere că acest rău e ireparabil. Totuşi, în urma cercetărilor ştiinţifice, s-a observat că un nou-născut are nevoie de foarte multă afecţiune.

„Pe scurt, nou-născuţii sunt pregătiţi să iubească şi fie iubiţi“, se spune în cartea Infants, de Robert McCall. Când un copil plânge, de cele mai multe ori el îşi imploră, de fapt, părintele: „Uită-te la mine!“ Este important ca în acele momente părinţii să reacţioneze cu tandreţe. Comunicând cu el în felul acesta, nou-născutul va fi conştient că-şi poate face cunoscute necesităţile. El învaţă să stabilească relaţii cu cei din jur.

„N-am să-l răsfăţ prea mult?“

„Dacă mă duc la el de fiecare dată când plânge, n-am să-l răsfăţ prea mult?“, v-aţi putea întreba. E posibil. Totuşi, părerile sunt împărţite în această privinţă. Întrucât fiecare copil e unic, părinţii sunt, în general, cei mai în măsură să stabilească modul în care trebuie să reacţioneze. Însă, potrivit unor studii recente, când unui sugar îi este foame, îl doare ceva sau îl irită un anumit lucru, sistemul său endocrin eliberează hormoni de stres. Copilul îşi exprimă disconfortul plângând. Se spune că, dacă părintele reacţionează satisfăcând necesităţile sugarului, el poate face ca în creierul micuţului să se formeze conexiuni intercelulare care-l vor ajuta să se liniştească. În opinia doctorului Megan Gunnar, dacă unui nou-născut i se acordă imediat atenţia de care are nevoie, organismul său va secreta mai puţin cortizon, adică hormonul de stres. Şi chiar dacă se irită, reacţia la stres dispare mai repede.

„De fapt, copiii cărora li s-a acordat imediat atenţie — mai ales în timpul primelor 6–8 luni de viaţă — plâng mai puţin decât copilaşii care au fost lăsaţi să plângă“, afirmă Martha Erickson. Este important şi să răspundeţi în mod diferit când micuţul plânge. Dacă reacţionaţi de  fiecare dată la fel, de exemplu hrănindu-l sau luându-l în braţe, va deveni într-adevăr un răsfăţat. Uneori, când copilul plânge, poate fi suficient să vă audă spunând ceva. Sau poate ajunge să vă duceţi lângă el şi să-i şoptiţi ceva la ureche. Sau probabil că va fi suficient să-l mângâiaţi pe burtică sau pe spate.

„Treaba copilului e să plângă“, spune o zicătoare orientală. Dar pentru un nou-născut plânsul este cel mai important mijloc de a spune ce doreşte. Cum v-aţi simţi dacă nu aţi fi niciodată băgaţi în seamă când cereţi ceva? Aşadar, cum s-ar simţi copilul vostru, complet neajutorat, dacă de fiecare dată când tânjeşte după atenţia voastră nu e băgat în seamă? Însă cine ar trebui să fie lângă el când plânge?

Cui îi pasă de copil?

Un recensământ efectuat recent în Statele Unite a dezvăluit că 54% din copiii de până la 8–9 ani sunt îngrijiţi, într-un fel sau altul, nu de părinţii lor, ci de alte persoane. În multe cazuri, ca să poată asigura familiei cele necesare, ambii părinţi sunt nevoiţi să muncească. Totuşi, multe mame îşi iau concediu de maternitate câteva săptămâni sau luni ca să se îngrijească de copilul lor. Dar cine are grijă de copil după aceea?

Bineînţeles, nu există reguli rigide în luarea unei asemenea decizii. Însă este bine să nu uităm că micuţul are încă nevoie de ajutor în această perioadă importantă a vieţii lui. Ambii părinţi ar trebui să se gândească serios la această chestiune. Când vor dori să ia o decizie, ei trebuie să analizeze cu atenţie toate posibilităţile.

„Nici faptul că îl daţi la cea mai bună creşă nu compensează timpul pe care trebuie să-l petreceţi ca părinţi cu copilul vostru“, afirmă dr. Joseph Zanga, de la Academia Americană de Pediatrie. Unii specialişti şi-au exprimat îngrijorarea că nou-născuţii care sunt daţi la creşă nu „comunică“ atât cât ar avea nevoie cu cei care au grijă de ei.

Conştiente de necesităţile fundamentale ale copilului lor, unele mame care au un loc de muncă au hotărât mai degrabă să stea acasă decât să lase pe seama unor necunoscuţi sarcina de a satisface necesităţile afective ale copilului. Iată ce a spus o mamă: „Am avut parte de o satisfacţie pe care, sincer vorbind, nu cred că mi-ar putea-o aduce nici o altă muncă“. Bineînţeles, din cauza problemelor economice nu toate mamele pot lua această decizie. Mulţi părinţi nu au de ales şi îşi dau copilul la creşă. În schimb, când sunt cu el, fac eforturi deosebite ca să-i dea atenţie şi să-i arate afecţiune. Mulţi părinţi fără partener, şi care au un loc de muncă, nu au nici ei prea multe posibilităţi în această privinţă; ei fac mari eforturi să-şi crească micuţii, iar rezultatele sunt foarte bune.

Creşterea copiilor poate fi o „muncă“ plăcută, fascinantă. Dar este şi una dificilă, care te solicită. Ce puteţi face pentru a avea succes?

[Notă de subsol]

^ par. 2 În această serie de articole, revista Treziţi-vă! prezintă opiniile câtorva specialişti de renume în creşterea şi îngrijirea copilului, deoarece rezultatele cercetărilor lor sunt interesante şi utile pentru părinţi. Se ştie însă că, spre deosebire de normele Bibliei pe care revista Treziţi-vă! le susţine fără rezerve, astfel de teorii se schimbă sau se revizuiesc adesea.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 6]

Copii tăcuţi

Unii medici din Japonia spun că un număr tot mai mare de nou-născuţi nici nu plâng, nici nu zâmbesc. Medicul pediatru Satoshi Yanagisawa îi numeşte copii tăcuţi. Dar de ce unii nou-născuţi nu-şi exprimă sentimentele? În opinia unor medici, micuţii nu au parte de o legătură strânsă cu părinţii lor. Această stare este numită neajutorare impusă. O teorie ar fi că, ignoraţi sau înţeleşi greşit de fiecare dată când vor să comunice, nou-născuţii renunţă să mai stabilească vreun contact cu cei din jurul lor.

Dr. Bruce Perry, şeful secţiei de psihiatrie de la Spitalul de Copii din Texas, este de părere că, dacă nu se ţine cont de diferitele perioade când sugarul este mai receptiv la anumiţi stimuli, acea parte a creierului responsabilă de manifestarea empatiei ar putea să nu se mai dezvolte la copil. Dacă îi sunt neglijate total necesităţile afective, capacitatea de a simţi empatie ar putea fi iremediabil pierdută. Dr. Perry crede că în unele cazuri consumul în exces de alcool, consumul de droguri şi comportamentul violent la adolescenţi pot fi o consecinţă a faptului că, în stadiul iniţial al copilăriei, aceştia au fost neglijaţi pe plan afectiv.

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Legătura dintre părinte şi copilul lui se întăreşte pe măsură ce comunică unul cu altul