Salt la conţinut

Salt la cuprins

Când fluviul a curs înapoi

Când fluviul a curs înapoi

 Când fluviul a curs înapoi

ASEMENEA unei linii trasate pe harta Statelor Unite, fluviul Mississippi împarte ţara în două. La izvoare, în Minnesota, are o lăţime de numai 3 metri. Însă, imediat după ce porneşte în odiseea lui spre sud, se lărgeşte mult primindu-şi zecile de afluenţi de-a lungul celor 3 700 de kilometri pe care-i parcurge. În apropiere de New Orleans (Louisiana), fluviul are o adâncime de 60 de metri şi o lăţime de un kilometru. Prin braţele deltei sale, fluviul varsă în Golful Mexic 15 milioane de litri de apă pe secundă. În caz de inundaţii, această cantitate ar putea ajunge la 80 de milioane de litri pe secundă.

Oamenii ce locuiesc pe malul fluviului cunosc puterea apelor. Au văzut terenuri agricole inundate, zăgazuri rupte, case luate de ape şi vieţi pierdute. Însă, în prezent, puţini şi-ar putea imagina ce s-a întâmplat pe fluviu cu aproape 200 de ani în urmă.

În decembrie 1811, o forţă invizibilă s-a abătut asupra zonei mijlocii a văii Mississippi şi a făcut ravagii săptămâni în şir. O serie de cutremure mari a făcut ca albia fluviului să se ridice şi să se coboare asemenea unei mări agitate. Erau atât de violente unduirile pământului, încât la 7 februarie 1812, chiar mai sus de New Madrid (Missouri), puternicul fluviu a început să curgă spre nord în loc să-şi urmeze drumul firesc spre sud.

Zile de groază

Evenimentul a fost punctul culminant al unei perioade îngrozitoare, cunoscute sub numele de perioada „cutremurelor de la New Madrid“. Primul cutremur s-a produs la 16 decembrie 1811, ora 2.00 dimineaţa, în zona care pe hartă se aseamănă cu un toc de cizmă, din sud-estul statului Missouri. Fermierii şi orăşenii s-au trezit din cauza mobilei care a început să se clatine şi a porţelanurilor ce se spărgeau căzând pe podea. Casele se desprindeau din temelii. Oamenii ieşeau fugind afară şi tremurau de frig şi de groaza stârnită de pământul ce se zguduia. Cândva oază de linişte şi siguranţă, acum propria locuinţă le punea viaţa în pericol.

Pământul a continuat să se cutremure până în zori, însă cu o intensitate scăzută. Pe la ora 7.00, s-a produs un alt seism puternic, urmat în jurul orei 11.00 de unul şi mai violent. Din crăpăturile formate în pământ, ţâşneau în jeturi înfricoşătoare noroi, apă şi bucăţi de cărbune. Gazele sulfuroase urât mirositoare ce ieşeau din pământ făceau aerul  irespirabil. Martorii oculari priveau uluiţi cum mii de păsări, înnebunite de spaimă, părăseau zona. Când urgia s-a potolit, oraşul Little Prairie (Missouri) era numai dărâmături.

O croazieră primejdioasă

Chiar în acea vreme, nava cu abur New Orleans pornise în prima ei croazieră în josul râului Ohio spre Mississippi, cu destinaţia New Orleans (Louisiana). Însă veselia s-a transformat într-o nelinişte apăsătoare când vaporul a intrat în apele tulburate de cutremur. Malurile se clătinau şi se prăbuşeau în fluviu. Buştenii, care zăcuseră mult timp pe fundul apei, pluteau acum la suprafaţă, ameninţând să spargă bordajul navei. Valurile uriaşe clătinau vaporul ca pe o bucată de plută. Hărţile de navigaţie pregătite special erau inutile, deoarece, din cauza cutremurelor, fluviul îşi schimbase cursul. O călătorie de plăcere se transformase într-o călătorie a groazei.

La 19 decembrie 1811, New Orleans se apropia de New Madrid în speranţa de a se aproviziona. Însă oraşul, odinioară plin de viaţă, nu putea oferi nici un ajutor. Dimpotrivă, puţinii oameni ce mai rămăseseră le făceau semne disperate celor de pe vapor să vină să-i ia dintre dărâmăturile fumegânde ale locuinţelor lor şi ale clădirilor în care munciseră.

Vaporul însă şi-a continuat drumul în jos pe Mississippi, în timp ce pasagerii lui tremurau de parcă s-ar fi aflat pe nisipuri mişcătoare. A trecut de oraşul Point Pleasant, care era părăsit. Următorul pe hartă era Little Prairie. Vasul nu s-a oprit nici aici, fiindcă cea mai mare parte a orăşelului fusese înghiţită de ape, iar clădirile rămase erau grav avariate.

Înaintând spre sud, vaporul a întâlnit un enorm blocaj de buşteni. Cutremurele dezrădăcinaseră zeci de copaci şi îi aruncaseră în fluviu. După ce şi-au deschis calea cu mâinile şi cu topoarele, membrii echipajului au legat vasul de mal la Island #32, în apropiere de actualul Osceola (Arkansas), ca să înnopteze. La 21 decembrie, în jurul orei 4.30, un pasager a simţit că vaporul se zgâlţâia neobişnuit. Când s-a luminat de ziuă, au văzut ce se întâmplase. Parâma fusese trasă în apă şi era întinsă la maximum, iar uscatul nu se mai zărea. Peste noapte, albia fluviului se scufundase, iar Island #32 fusese înghiţită de apă, fiind încă o pagubă făcută de cutremurele de la New Madrid.

New Orleans şi-a încheiat cu bine călătoria inaugurală, fiind primul vas cu abur care a navigat de-a lungul fluviului Mississippi. Probabil cea mai mare realizare a fost însuşi faptul că a ajuns la destinaţie.

Alte cutremure

Cutremure mai slabe s-au simţit şi în ianuarie 1812. La 23 ianuarie, în jurul orei 9.00, oamenii simţeau ameninţarea unui nou seism violent. Oraşul Point Pleasant (Missouri), zguduit deja de cutremurele precedente şi aflat în imediata apropiere a epicentrului, fusese părăsit de locuitori. Când unii dintre ei s-au întors în februarie 1812, au descoperit că oraşul distrus dispăruse cu desăvârşire sub ape. Cutremurul din 23 ianuarie se produsese în Point Pleasant, iar localitatea fusese efectiv aruncată în fluviul Mississippi.

Temându-se de sfârşitul lumii, mulţi oameni din zona „tocului de cizmă“ au început să se îndrepte spre religie. Unii clerici se bucurau că noii credincioşi ocupau băncile de mult timp goale ale bisericilor. Alţii erau sceptici în privinţa acestei creşteri rapide a turmelor, numindu-i pe aceştia „creştini de după cutremur“. Într-o predică  înflăcărată, pastorul James Finley a citat Revelaţia 6:17 din versiunea biblică King James: „Căci marea zi a mâniei sale a sosit; şi cine va putea să stea în picioare?“ De fapt, era mai greu din punct de vedere fizic decât spiritual să stai în picioare când pământul îţi fugea efectiv de sub picioare.

O ultimă răbufnire

Deşi clericii implorau cerul să-şi scape supuşii, toţi se aflau încă sub ameninţarea dezastrului. Înainte de zorii zilei de 7 februarie 1812, somnul deja neliniştit al locuitorilor din regiunea „tocului de cizmă“ a fost din nou întrerupt de enormele unde seismice care se propagau din epicentrul aflat chiar sub zona locuită de ei. Acest cutremur, cel mai violent dintre toate, a avut o intensitate atât de mare, încât a dărâmat hornurile din Cincinnati (Ohio), situat la 650 de kilometri depărtare. De asemenea, a făcut să bată clopotele bisericilor din Boston (Massachusetts), aflat la 1 600 de kilometri distanţă, iar, în nord, la Montreal (Canada) farfuriile au zăngănit pe mese. Iată ce a scris, în jurnalul său, un bărbat din Kentucky, care locuia la circa 130 km de epicentru: „Dacă nu fugim de-aici, pământul o să ne înghită de vii“. Cutremurul însă şi-a revărsat în mare parte furia asupra oraşului New Madrid.

Seismele precedente avariaseră grav orăşelul New Madrid, ucigând mai mulţi locuitori şi alungându-i pe majoritatea dintre ei. Însă cutremurul din 7 februarie efectiv a ras localitatea de pe faţa pământului. Când au început să simtă cutremurul, locuitorii care rămăseseră au reuşit să părăsească zona la timp. Malul înalt pe care se afla oraşul s-a dărâmat şi a alunecat în Mississippi, apele învolburate ale fluviului înghiţind cu lăcomie scândurile, cărămizile şi pietrele din New Madrid. Într-o clipă, orice urmă a oraşului a dispărut.

Consecinţe asupra fluviului

Cutremurele de la New Madrid au format pe fluviu, în apropierea oraşului, cascade temporare. Zeci de ambarcaţiuni s-au răsturnat când au ajuns la ele. Seismul din 7 februarie a făcut ca pământul să se ridice şi să se coboare, iar apele să-şi schimbe sensul de curgere. În albia fluviului au apărut crăpături imense. Din cauza lor s-au format vârtejuri nemiloase care au atras în adânc şi mai multe ambarcaţiuni. Cutremurele au modificat albia, fiind astfel inundate oraşe şi gospodării. De asemenea, au deviat cursul fluviului, luând fiinţă lacul Reelfoot, un lac mare din Tennessee ce nu existase înainte de 1812. Copacii care odinioară erau pe uscat se află acum în mijlocul lacului Reelfoot, rămânând înfipţi cu încăpăţânare într-un pământ acoperit de apă.

Întrucât pe atunci nu existau seismografele de azi, nu s-a putut stabili cu exactitate magnitudinea acestor cutremure. Oamenii de ştiinţă estimează că cel puţin trei dintre seismele de la New Madrid au depăşit magnitudinea de 8 pe scara Richter. Acestea sunt cele mai mari cutremure produse pe întreg teritoriul Statelor Unite şi se numără printre cele mai puternice seisme consemnate vreodată în istoria lumii. Deşi zona afectată era puţin populată, în acel dezastru au murit zeci, poate chiar sute, de oameni.

Azi, fluviul Mississippi curge lin pe lângă zona „tocului de cizmă“ din Missouri, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Însă, dacă ar putea vorbi, ne-ar spune o poveste de neuitat despre vremea când a curs înapoi.

[Hărţile de la pagina 18]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

MISSOURI

Fluviul Mississippi

New Madrid

[Legenda fotografiei de la pagina 19]

Vaporul „New Orleans“

[Provenienţa fotografiei]

Cu permisiunea State Historical Society of Missouri, Columbia

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

Lacul Reelfoot s-a format în urma cutremurelor

[Provenienţa fotografiei de la pagina 18]

U.S. Fish & Wildlife Service, Washington, D.C./Dave Menke