Salt la conţinut

Salt la cuprins

Cazuri celebre în crochiuri

Cazuri celebre în crochiuri

 Cazuri celebre în crochiuri

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN MAREA BRITANIE

AŢI încercat vreodată să schiţaţi figura unui om? Nu e deloc uşor. Dar cel mai greu este să faci portretul unei persoane pe care o vezi pentru prima dată doar câteva minute, deoarece trebuie să lucrezi numai pe baza unei imagini mintale a trăsăturilor văzute. În sfârşit, crochiul desenat din memorie cu ajutorul pastelurilor trebuie să fie gata în 30 de minute ca să poată fi prezentat unei echipe de televiziune sosite la faţa locului!

Pentru majoritatea dintre noi ar fi imposibil să desenăm atât de repede. Totuşi, o mână de bărbaţi şi femei din Marea Britanie se specializează tocmai în acest domeniu. Cine sunt ei? Artiştii sălilor de judecată.

Restricţii juridice

Întrucât procesele stârnesc imediat imaginaţia publicului, în multe ţări nu e ceva neobişnuit ca astfel de evenimente să fie mediatizate prin intermediul televiziunii şi al fotoreporterilor. Însă în Marea Britanie, situaţia e oarecum diferită. E strict interzis „să faci în sala de judecată portretul sau schiţa unei persoane“, inclusiv a judecătorilor, a juraţilor sau a martorilor, precum şi a inculpaţilor sau a deţinuţilor. * Aici intră în acţiune talentul artistului, care schiţează pentru mass-media desfăşurarea procesului.

Ca să aflu mai multe despre această muncă fascinantă, am vizitat o expoziţie de artă şi design deschisă la Londra. La un stand foarte vizitat, am făcut cunoştinţă cu Beth, care face parte din acest grup deosebit. „Cât timp ai la dispoziţie în sala de judecată ca să priveşti inculpatul?“, a fost prima mea întrebare.

Timpul şi scopul

„La prima audiere, inculpatul stă în banca acuzaţilor vreo două minute, dar e suficient“, mă asigură Beth. „Am timp să îmi întipăresc în minte forma capului, a nasului, a ochilor, a buzelor şi a gurii, precum şi felul în care e aranjat părul. De asemenea, trebuie să reţin lăţimea feţei şi a frunţii, mărimea lobilor urechii, precum şi alte aspecte ca barba sau ochelarii. Numai dacă reţin toate aceste detalii am informaţiile de bază pentru un desen exact.

Uneori îmi este mai greu. De exemplu, la un caz ce s-a judecat nu demult, pe banca acuzaţilor se aflau 12 persoane! E-adevărat, au stat acolo vreo 15 minute, dar oricum a trebuit să mă concentrez mai mult ca să prind 12 feţe într-un desen. Deşi am o memorie vizuală bună, a trebuit să mi-o dezvolt de-a lungul anilor. După ce părăsesc sala de judecată şi închid ochii, trebuie să-mi amintesc cu exactitate feţele pe care le-am văzut.“

„Cât timp petreci ca să afli informaţii despre persoanele pe care le vei întâlni în sala de judecată?“, am întrebat apoi. Răspunsul lui Beth m-a surprins.

„Spre deosebire de un reporter, nu fac deloc cercetări. Mă prezint în sala de judecată fără păreri preconcepute, străduindu-mă să nu dau lucrării  mele o notă interpretativă. Încerc să reţin cum se desfăşoară audierile, la care expresiile feţei diferă de la o zi la alta. Nu trebuie să uit că s-ar putea ca juraţii să-mi vadă desenele, fie la televizor, fie într-un ziar naţional. Nu doresc ca vreunul să-şi spună: «Câtă vinovăţie se citeşte pe faţa lui!» Din acest punct de vedere, arta de a reda scene din sala de judecată e total diferită de portretistică.“

„Momentul“

Iată ce mi-a răspuns Beth când am întrebat-o în ce constă secretul succesului ei: „Caut un moment anume, pe care eu îl numesc «momentul» care prinde atmosfera procesului. De exemplu, odată, când un inculpat şi-a îngropat faţa în mâini, gestul său a vorbit în locul lui: audierile nu erau în favoarea sa. Cu altă ocazie, expresia feţei unei femei care fusese întrebată: «Eşti o mamă bună?» a fost un răspuns mai elocvent decât răspunsul ei verbal. Tot aşa, o batistă care şterge o lacrimă dezvăluie trăirile lăuntrice ale unei persoane.

Un artist care desenează scenele dintr-o sală de judecată trebuie să prindă şi atmosfera dinăuntru. Asta poate însemna să-i deseneze pe judecător, pe avocaţi şi pe funcţionarii curţii, precum şi cărţile folosite, corpurile de iluminat şi mobilierul. Majoritatea oamenilor nu au posibilitatea să vadă o imagine completă de genul acesta, prin urmare, aceste lucrări le captează interesul. Unde îmi realizez schiţele? Uneori în sala pentru presă, însă de cele mai multe ori, stând liniştită undeva pe scări. Dar apoi trebuie să mai intru de câteva ori în sala de judecată ca să desenez şi alte feţe: când un martor nou e audiat sau când avocatul apărării se adresează instanţei“. Apoi, schiţând un zâmbet, Beth mi-a mai spus: „Da, ştiu că multe dintre desenele mele atârnă acum pe pereţii din birourile unor avocaţi“.

Am privit cu interes desenele de la standul ei. Toate îmi înviau în minte cazuri în care fuseseră judecaţi atât oameni celebri, cât şi infami, procese despre care citisem în ultimii ani. După aproximativ zece minute, pe când mă pregăteam să plec, Beth mi-a înmânat cu amabilitate un crochiu. Eram chiar eu.

[Notă de subsol]

^ par. 6 Interdicţia nu e valabilă şi în Scoţia.

[Legenda ilustraţiilor de la paginile 14, 15]

Un crochiu reprezentând o sală de judecată şi ziarul în care a fost publicat (stânga)

[Provenienţa ilustraţiilor]

© The Guardian