Salt la conţinut

Salt la cuprins

Somnul lung al unei ursoaice

Somnul lung al unei ursoaice

 Somnul lung al unei ursoaice

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN FINLANDA

PĂSĂRILE migratoare vestesc fără greş apropierea toamnei în regiunile nordice. Pe cer se văd cârduri gălăgioase de grauri bătând iute din aripi şi stoluri de cocori zburând graţios în V, formaţia lor caracteristică. Păsările şi-au luat zborul spre sud ca să scape de frigul aspru al iernii. Dar jos, în pădure, ursul-brun, cu mişcările lui greoaie, are de înfruntat frigul iernii. Cum va supravieţui el oare când vegetaţia se va usca, solul va îngheţa şi totul în jur va fi acoperit cu un covor alb de zăpadă? E uşor pentru înaripate să scape din această situaţie; ursul-brun însă n-o poate lua la fugă prin pădurile unde nu calcă nici „picior de urs“ ca să meargă unde-i mai cald.

Soluţia pe care a găsit-o el este destul de practică. Ursul îşi mănâncă porţia pentru iarnă în timpul verii, iar apoi hibernează până la sosirea primăverii. Dar nu-i chiar aşa de simplu precum pare. Imaginează-ţi cum te-ai simţi tu dacă n-ai mânca şi n-ai bea o jumătate de an! Dar să vedem câteva dintre etapele somnului de iarnă al unei ursoaice.

O vară plină de activitate

Ca să poată posti câteva luni, o ursoaică trebuie să înmagazineze energie în avans. Aşadar, ea nu-şi face probleme pentru siluetă. Obiectivul principal este să adune sub piele multă grăsime, care în unele locuri atinge o grosime de 8 cm. Chiar dacă mâncarea ei preferată o constituie bacele bogate în zaharuri, ursoaica nu face mofturi la mâncare — e bun orice. Ea mănâncă rădăcini, mici mamifere, peşte şi  furnici. În sfârşit, până în toamnă, ursoaica ajunge de la 130 kg la 160 kg, ceea ce înseamnă că a pus pe ea 30 kg (un mascul poate cântări toamna şi 300 kg). O treime din toată această greutate este grăsime. Înainte de a se retrage în lumea viselor, ea se opreşte din mâncat şi îşi goleşte intestinele. Ursoaica nu va mai mânca şi nu va mai urina sau defeca decât peste aproximativ o jumătate de an.

Un loc excelent pentru amenajarea unui bârlog poate fi o grotă, un muşuroi de furnici părăsit sau o scobitură sub rădăcinile unui copac, cu condiţia ca zona să fie liniştită. La urma urmei, cui îi place să fie deranjat când doarme? Ursoaica adună rămurele de molid, muşchi, vegetaţie din turbării şi alte materiale care-i vor folosi ca aşternut, făcându-şi astfel bârlogul cât mai confortabil şi mai plăcut. Vizuina nu e cu mult mai mare decât trupul îndesat al ursoaicei. Iarna, bârlogul va fi acoperit de zăpadă şi nici chiar un observator atent nu va putea vedea decât o gaură prin care intră aerul.

Somnul

Unele mamifere mici, cum ar fi ariciul, liliacul şi pârşul, hibernează în adevăratul sens al cuvântului, întrucât îşi petrec cea mai mare parte a iernii într-o stare asemănătoare morţii, temperatura corpului lor ajungând aproape cât cea de-afară. La urs însă, temperatura corpului scade doar până la 5°C şi, prin urmare, somnul lui nu este foarte adânc. „Nu putem spune că ursul ar fi inconştient. El îşi ridică din când în când capul şi îşi schimbă practic poziţia în fiecare zi“, explică profesorul Raimo Hissa de la Universitatea Oulu (Finlanda), care a studiat mulţi ani somnul de iarnă al ursului. Totuşi, rareori se întâmplă ca ursul să iasă din bârlog în toiul iernii.

În perioada de inactivitate, procesele vitale ale ursului funcţionează în „regim economic“. Ritmul cardiac scade la mai puţin de 10 bătăi pe minut, iar metabolismul se reduce. După ce ursoaica adoarme, sforăind mulţumită, începe procesul vital de ardere a grăsimilor. Ţesutul adipos se descompune şi furnizează organismului caloriile şi apa necesare. Chiar dacă funcţiile vitale sunt reduse, în urma metabolismului rezultă totuşi produse reziduale. Cum se va debarasa ursoaica de ele păstrându-şi în acelaşi timp bârlogul curat? În loc să elimine reziduurile, corpul ei le reciclează!

Iată ce explică profesorul Hissa: „Ureea este reabsorbită de rinichi şi de vezica urinară şi e transportată prin sânge în intestine, unde bacteriile o transformă prin hidroliză în amoniac“. Dar, ceea ce este şi mai uimitor, amoniacul ajunge înapoi în ficat, unde este folosit la formarea a noi aminoacizi, care constituie baza proteinelor. Astfel, transformând produsele reziduale în elemente vitale, organismul ursului este hrănit pe tot parcursul hibernării!

În trecut, oamenii vânau urşii în timp ce aceştia se aflau în vizuină. De fapt, un urs adormit era o pradă uşoară. Mai întâi, ei găseau vizuina, după care mai mulţi schiori o înconjurau formând un cerc. Apoi trezeau ursul şi îl ucideau. Însă, în prezent, în aproape toată Europa s-a interzis vânatul urşilor iarna, fiind considerat un act de cruzime.

O nouă viaţă

Masculul leneveşte toată iarna, întorcându-se de pe o parte pe alta; femela însă se ocupă cu altceva. Urşii se împerechează la începutul verii, dar ovulele fecundate din interiorul mamei rămân într-o stare latentă până când ea merge în bârlogul ei de iarnă. Aici embrionii se fixează de peretele uterului şi încep să se dezvolte. După numai două luni, prin decembrie sau ianuarie, temperatura corpului creşte puţin, iar ursoaica dă naştere la doi sau trei pui. Apoi temperatura îi scade din nou, deşi nu ajunge chiar atât cât era înainte de a naşte. Tatăl puilor nu asistă la naşterea lor; dar, şi dacă ar asista, ar fi, probabil, foarte dezamăgit. Masculul robust n-ar admite că aceşti micuţi piperniciţi, care cântăresc mai puţin de 350 g fiecare, sunt odraslele sale.

Ursoaica îşi hrăneşte puii cu laptele ei nutritiv, astfel că resursele ei de energie scad şi mai mult. Puii cresc repede, iar, când vine primăvara,  ursuleţii, nişte ghemotoace de blăniţă, cântăresc deja 5 kg. Asta înseamnă că în mica locuinţă a ursoaicei există o oarecare activitate.

Primăvara

A sosit martie. Frigul iernii a trecut, zăpada se topeşte, iar păsările migratoare se întorc din sud. Spre sfârşitul lunii, masculii ies târându-se din bârlogul lor de iarnă. Însă femelele se mai odihnesc câteva săptămâni; probabil că micuţii le-au sleit de puteri.

După acest somn lung, ursoaica e numai piele şi os, dacă ne gândim cât de voinică arăta în toamnă. Grăsimea ei s-a topit precum zăpada. În schimb, e uimitor de agilă — nici urmă de escare, crampe musculare sau osteoporoză. Ea iese din bârlog şi, după un timp, defechează un dop fecal, un dop negru ca smoala, format din reziduurile metabolice. În mod normal, ursul nu începe să mănânce decât după două sau trei săptămâni, deoarece organismului îi trebuie ceva timp până să-şi revină. Apoi, aşa cum şi e de aşteptat, are „o foame de urs“. Cu toate acestea, întrucât în primăvară natura de-abia se trezeşte la viaţă, nu prea se găseşte mâncare prin pădure. Astfel, ursul mănâncă larve şi gândaci, se hrăneşte cu hoituri rămase sau chiar vânează vreun ren.

După cum e şi firesc, ursoaica are sarcina de a-şi creşte micuţii, care-i sunt dragi ca lumina ochilor, şi de a-i învăţa să devină urşi adevăraţi. Un proverb antic spune: „Mai bine să întâlneşti o ursoaică jefuită de puii ei, decât un nebun în timpul nebuniei lui“ (Proverbele 17:12). Cu alte cuvinte, să nu ne dorim să ne întâlnim nici cu un nebun, nici cu o ursoaică. „Ursoaica e foarte ocupată să le poarte de grijă puilor. Dacă se apropie vreun mascul, mama îi trimite imediat pe ursuleţi să se urce într-un copac, deoarece masculul le-ar putea face rău, chiar dacă e tatăl lor“, explică profesorul Hissa.

În iarna ce vine, ursoaica îşi ia puii cu ea în bârlog. Anul următor însă, puii sunt deja înţărcaţi şi vor trebui să-şi caute singuri o vizuină, întrucât pentru mamă a sosit timpul să dea naştere unei alte generaţii de ursuleţi.

Se cunosc destul de multe despre complexele şi ingenioasele procese ce au loc în timpul somnului de iarnă al ursului. Însă o mulţime de alte lucruri au rămas un mister. De ce toamna îl apucă pe urs somnolenţa şi de ce îşi pierde pofta de mâncare? Cum de nu suferă de osteoporoză? Nu e uşor să aflăm secretele ursului, iar acest lucru e lesne de înţeles. Doar fiecare are dreptul la puţină intimitate!

[Chenarul de la pagina 20]

Studierea somnului de iarnă al ursului

Fiziologii de la catedra de zoologie a Universităţii Oulu studiază de câţiva ani ursul pentru a înţelege mecanismele lui de adaptare la frig. Cercetările au început în 1988 pe ursul-brun european, iar de atunci au fost studiaţi 20 de urşi. La grădina zoologică a universităţii a fost construit pentru cercetări un bârlog. S-au folosit calculatoare, teste de laborator şi o videocameră pentru a se culege informaţii despre temperatura corpului, metabolism şi activitatea din bârlog, precum şi despre schimbările hormonale sau cele din sânge care au loc pe timpul somnului de iarnă. Universitatea a colaborat cu universităţi din alte ţări, chiar şi din îndepărtata Japonie. Cercetătorii speră ca rezultatele să ofere informaţii ce ar putea fi utile chiar şi la rezolvarea unor probleme fiziologice ale omului.

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Bârlogul unei ursoaice

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Bace bogate în zaharuri