Salt la conţinut

Salt la cuprins

Infama eră a deţinuţilor — o filă din istoria Australiei

Infama eră a deţinuţilor — o filă din istoria Australiei

 Infama eră a deţinuţilor — o filă din istoria Australiei

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN AUSTRALIA

JOHN HILL: Acuzat de furtul unei batiste de olandă, evaluată la şase penny, şi condamnat la şapte ani de exil în Australia.

ELIZABETH BASON: Acuzată de furtul a 6,4 metri de stambă. Sentinţa iniţială de moarte prin spânzurare a fost comutată, fiind condamnată la şapte ani de exil.

JAMES BARTLETT: Declarat vinovat pentru furtul a 450 de kilograme de cablu. A fost condamnat la şapte ani de exil în Australia.

GEORGE BARSBY: Găsit vinovat pentru atacarea lui William Williams şi pentru că a furat de la el un portofel de mătase, un ceas de aur şi şase guinee (circa şase lire sterline). A fost condamnat la moarte prin spânzurare, dar sentinţa a fost comutată, fiind condamnat la exil pentru tot restul vieţii.

ACESTEA sunt doar patru exemple de persoane care au trăit la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi care au fost condamnate în Anglia, iar apoi exilate în Australia. Circa 160 000 de persoane au avut o soartă asemănătoare în timpul infamei ere a deţinuţilor. Femeile, în numeroase situaţii chiar împreună cu copiii lor, erau de obicei condamnate la 7–14 ani.

„Mulţi dintre aşa-zişii infractori trimişi în Australia, fie băieţi, fie fete, nici măcar nu ajunseseră la vârsta adolescenţei“, a spus Bill Beatty în cartea Early Australia — With Shame Remembered. Unul dintre deţinuţi, a explicat el, era un copil de numai şapte ani. Băiatul a fost exilat în Australia „pentru tot restul vieţii“.

Totuşi, în cazul unor deţinuţi, situaţia nu era fără ieşire. De fapt, pentru unii, exilul avea să însemne în final o viaţă mai bună. Într-adevăr, întreaga eră a deţinuţilor a fost plină de contradicţii: un amestec de brutalitate şi compasiune, de moarte şi speranţă. Totul a început în Marea Britanie.

Începutul erei deţinuţilor

Sărăcia lucie din Marea Britanie a secolului al XVIII-lea, precum şi schimbările sociale de atunci au dus la creşterea criminalităţii. Pentru a stopa această tendinţă, autorităţile au introdus legi şi pedepse aspre. La începutul secolului al XIX-lea, circa 200 de delicte s-au soldat cu pedeapsa capitală. „Chiar şi cel mai neînsemnat furt, remarca un călător, este pedepsit cu moartea.“ Într-adevăr, un băiat de 11 ani a fost spânzurat pentru că a furat o batistă.

Totuşi, la începutul secolului al XVIII-lea se emisese o lege care permitea comutarea pedepsei cu moartea, în multe cazuri deţinuţii fiind trimişi în coloniile britanice din America de Nord. Astfel, cu timpul, s-a ajuns ca în fiecare an să fie îmbarcaţi circa 1 000 de deţinuţi, la început cu destinaţia Virginia şi Maryland. Dar, în 1776, când coloniile americane şi-au câştigat independenţa faţă de Marea Britanie, această practică a luat sfârşit. După aceea, deţinuţii erau aruncaţi pe corăbii mizere ce serveau drept închisori, cărora li se dădea drumul pe fluviul londonez Tamisa. Aceste închisori plutitoare aveau o capacitate limitată. Ce era de făcut cu deţinuţii?

Exploratorul James Cook a oferit soluţia când a cerut ca Noua Olandă — în prezent Australia — să aparţină Marii Britanii. La puţin timp după  aceea, în 1786, coasta estică a Australiei a fost transformată în colonii penitenciare. Anul următor, „Prima Flotă“ a părăsit Anglia pentru a fonda colonia ce a purtat numele New South Wales. * Ulterior au venit şi alte flote, iar, în scurtă vreme, în Australia au apărut numeroase colonii penitenciare; o colonie penitenciară a fost înfiinţată şi pe insula Norfolk, situată la 1 500 de kilometri nord-est de Sydney.

Necazuri pe mare

Primele călătorii spre coloniile penitenciare au fost un coşmar pentru deţinuţi, care erau înghesuiţi în carene umede şi urât mirositoare. În aceste călătorii, sute de condamnaţi şi-au pierdut viaţa, iar alţii au pierit la puţin timp după sosire. Scorbutul a cerut un mare tribut. Totuşi, în final, pe corăbiile cu deţinuţi, îndeosebi pe cele cu femei, au fost trimişi doctori. Astfel, rata supravieţuirii a crescut considerabil. În cele din urmă, folosindu-se corăbii mai rapide, călătoria, care iniţial dura şapte luni, s-a redus la patru luni, numărul supravieţuitorilor crescând.

O mare ameninţare o constituia naufragiul. La cinci zile distanţă de Anglia, când încă se zărea ţărmul Franţei, Amphitrite, o corabie britanică ce transporta deţinuţi, a fost lovită de o furtună năprasnică. Purtată fără milă încoace şi-ncolo, corabia a eşuat în după-amiaza zilei de 31 august 1883, la ora cinci, la un kilometru de ţărm.

Ajutorul cerut le-a fost respins, iar bărcile de salvare nu au fost lansate la apă pe motiv că deţinuţii — 120 de femei şi copii — puteau scăpa. Prin urmare, după trei ore de coşmar, corabia ruptă în bucăţi şi-a aruncat în mare încărcătura de oameni. Aproape tot echipajul şi toţi cei 120 de femei şi copii au pierit. În următoarele zile, apa a adus la ţărm 82 de cadavre, unul fiind al unei femei ce-şi ţinea strâns în braţe copilaşul, de care nici măcar moartea nu o putuse despărţi.

Când moartea era singura alinare

Guvernatorul din New South Wales, Sir Thomas Brisbane, susţinea că cei mai răi deţinuţi de aici şi din Tasmania trebuiau trimişi pe insula Norfolk. „Criminalul care ajunge acolo, a spus el, nu mai are cale de întoarcere.“ Sir Ralph Darling, un guvernator de mai târziu, a jurat să facă din insulă „un loc de pedeapsă [extremă], soră cu moartea“. Insula Norfolk a devenit întocmai cum spusese acesta, îndeosebi în perioada când a fost guvernator aristocratul John Price.

Se spune că Price „părea să ştie cu o exactitate înfricoşătoare modul în care gândea un criminal, iar acest lucru, asociat cu aplicarea nemiloasă a legii, i-a dat o putere aproape hipnotică asupra [deţinuţilor]“. Pedepsele impuse de Price — ce constau în minimum 50 de lovituri de bici sau în faptul de a fi ţinut zece zile cu alţi 13 deţinuţi într-o celulă în care nu era loc decât să stai în picioare — erau aplicate celor care cântau, celor care nu se mişcau suficient de repede sau celor care nu împingeau suficient de tare căruţele pline cu pietre.

Mulţi deţinuţi îşi găseau pacea numai în moarte. Vorbind despre revolta a 31 de deţinuţi, dintre care 13 au fost executaţi, iar 18 graţiaţi, un preot a scris: „E un fapt real că orice bărbat care afla că era graţiat plângea amarnic şi că orice bărbat care îşi auzea condamnarea la moarte cădea în genunchi, mulţumindu-i lui Dumnezeu fără să verse nici o lacrimă“. Acest preot a adăugat: „Când li se scoteau lanţurile şi li se citea condamnarea la moarte, ei îngenuncheau, primind-o ca pe voinţa lui Dumnezeu. Apoi, printr-un gest spontan, sărutau cu smerenie picioarele celui ce le aducea pacea“.

Numai preoţii, datorită imunităţii lor ecleziastice, au îndrăznit să vorbească împotriva acestor  acte de cruzime. „Cruzimea barbară [a lui Price] . . . faţă de deţinuţi nu poate fi descrisă în cuvinte“, a scris un preot. „Gândul că o asemenea cruzime există şi poate fi practicată fără să fii pedepsit pur şi simplu te îngrozeşte.“

O licărire de speranţă

Sosirea căpitanului Alexander Maconochie în 1840 a adus o oarecare ameliorare a condiţiilor de pe insula Norfolk. El a inventat un sistem de notare care urmărea răsplătirea celor ce-şi îmbunătăţeau comportamentul, permiţându-le deţinuţilor să-şi câştige libertatea după ce acumulau un anumit număr de puncte. „Cred, a scris Maconochie, că întotdeauna e posibilă recuperarea dacă se folosesc metodele corecte. Mintea omului are o flexibilitate nebănuit de mare dacă facultăţile ei sunt folosite la acţiuni sănătoase şi nu sunt distruse prin maltratare sau închise ca în nişte morminte.“

Reformele lui Maconochie au avut un succes aşa de mare, încât au fost adoptate şi în Anglia, Irlanda şi Statele Unite. Totuşi, noile sale metode de tratare a deţinuţilor au rănit, în acelaşi timp, amorul propriu al unor persoane influente, ale căror metode fuseseră astfel repudiate. Prin urmare, Maconochie a fost, în cele din urmă, îndepărtat din funcţia sa. Odată cu plecarea lui, cruzimea a revenit pe insula Norfolk. Dar nu pentru mult timp. În 1854, după nenumărate plângeri din partea preoţilor, insula nu a mai fost folosită drept colonie penitenciară, iar deţinuţii au fost îmbarcaţi cu destinaţia Port Arthur (Tasmania).

Port Arthur a fost şi el un loc ce inspira groază, mai ales în perioada de început. Totuşi, metodele de aici erau mai puţin crude comparativ cu cele de pe insula Norfolk. De exemplu, până în 1840, la Port Arthur, biciuirea a fost în mare parte eliminată.

George Arthur, severul guvernator al Tasmaniei, dorea ca această colonie „să fie cunoscută pentru disciplina de fier“ de aici, a scris Ian Brand, în Port Arthur — 1830–1877. Totodată, Arthur dorea ca fiecare deţinut să cunoască „răsplata pentru o purtare bună şi pedeapsa pentru o purtare rea“. În acest scop, el i-a împărţit pe deţinuţi în şapte clase, de la cei cărora li se dădea bilet de plecare pentru bună purtare la cei care erau condamnaţi la muncă silnică în lanţuri.

Exilul — o binecuvântare pentru mulţi

„În cele mai înfiorătoare perioade ale acestor colonii, a scris Beatty, deţinuţii, cu excepţia celor închişi în coloniile penitenciare aflate în Port Arthur, pe insula Norfolk . . . şi în locuri asemănătoare, aveau deseori perspective mai bune decât ar fi avut în ţara natală. . . . Ei aveau posibilitatea să se realizeze.“

Într-adevăr, deţinuţilor care obţineau o primă graţiere, precum şi celor care îşi satisfăceau pedeapsa  li se deschideau numeroase perspective, atât lor, cât şi familiilor lor. Astfel, puţini s-au întors în Anglia după ce au fost eliberaţi.

Guvernatorul Lachlan Macquarie, un apărător al deţinuţilor eliberaţi, a spus: „Odată eliberat, condiţia anterioară a unui om nu mai trebuie amintită şi nu trebuie să constituie o armă împotriva lui; lăsaţi-l să se simtă eligibil pentru orice funcţie pe care, după o perioadă lungă de purtare bună, a dovedit că o merită“.

Macquarie şi-a susţinut cuvintele cu fapte, dându-le pământ deţinuţilor liberi. Apoi, el a repartizat deţinuţi care să-i ajute pe cei ce fuseseră eliberaţi din închisoare să-şi muncească pământul şi care să presteze anumite servicii în casele acestora.

Cu timpul, mulţi foşti deţinuţi harnici şi întreprinzători şi-au strâns bogăţii, şi-au câştigat respectul şi, în unele situaţii, chiar au devenit renumiţi. Samuel Lightfoot, de exemplu, a jucat un rol-cheie în construirea primelor spitale din Sydney şi Hobart. William Redfern a devenit un medic respectat, iar Francis Greenway şi-a lăsat amprenta asupra oraşului Sydney şi a împrejurimilor acestuia prin arhitectura deosebită a clădirilor.

În cele din urmă, după 80 de ani, în 1868, exilarea în Australia a luat sfârşit. Moderna Australie, o societate cosmopolită, mai are puţine urme ale acelor ani de început. Ruinele coloniilor penitenciare sunt acum vizitate doar de turişti. Totuşi, o privire mai atentă dezvăluie multe amintiri mai puţin dureroase ale erei deţinuţilor: poduri, clădiri vechi şi chiar biserici — toate ridicate prin truda lor. Unele sunt în stare foarte bună şi sunt folosite şi azi.

[Notă de subsol]

^ par. 13 Pentru informaţii despre colonia penitenciară din Botany Bay, vezi Treziţi-vă! din 8 februarie 2001, pagina 20.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 14]

RELATAREA UNUI URMAŞ

Un urmaş a doi deţinuţi, care face parte din a cincea generaţie, ne povesteşte cum a venit unul dintre strămoşii lui în Australia. Iată ce spune el:

„La vârsta de 19 ani, unul dintre străbunii mei a fost condamnat . . . pentru că furase un portofel. La 12 decembrie 1834, el a părăsit Anglia la bordul unei corăbii numite George III, împreună cu alţi 308 pasageri — dintre care 220 erau deţinuţi. La 12 aprilie 1835, când s-a zărit ţărmul Tasmaniei, 50 de deţinuţi fuseseră deja răpuşi de scorbut. Soţia unui soldat, 3 copii şi alte 12 persoane au murit şi ei. În timpul acelei lungi călătorii s-au născut doi copii.

După şase săptămâni pe mare, pe corabie a izbucnit un incendiu. Totuşi dezastrul a fost evitat mulţumită curajului a doi deţinuţi, care au reuşit să împiedice focul să ajungă la două butoaie cu praf de puşcă. Cu toate acestea, s-au pierdut multe provizii, pentru restul călătoriei rămânând puţine alimente. În încercarea de a ajunge mai repede într-un port, căpitanul a ales o rută mai scurtă, prin canalul D’Entrecasteaux, la sud de Tasmania. Seara, pe la nouă şi jumătate, corabia s-a lovit de o stâncă nesemnalată pe hartă, cunoscută în prezent sub numele de King George Rock şi aflată la 5 kilometri de ţărm. Corabia s-a scufundat. Dintre cei 133 de pasageri care s-au înecat, aproape toţi erau deţinuţi, închişi sub punte. Doar 81 dintre cei 220 de deţinuţi îmbarcaţi iniţial pe corabie au supravieţuit. Unul dintre ei a fost strămoşul meu. În 1843, el s-a căsătorit cu o deţinută eliberată, iar doi ani mai târziu a fost graţiat. El a murit în 1895“.

[Legenda fotografiilor de la paginile 12, 13]

SIR THOMAS BRISBANE

GUVERNATORUL LACHLAN MACQUARIE

„Amphitrite“, o corabie britanică pentru deţinuţi

[Provenienţa fotografiilor]

Deţinuţi: prin amabilitatea National Library of Australia; portretul lui Sir Thomas Brisbane, de F. Schenck: Rex Nan Kivell Collection, NK 1154, cu permisiunea National Library of Australia; Macquarie: Mitchell Library, State Library of New South Wales; corabie: La Trobe Picture Collection, State Library of Victoria

[Legenda fotografiilor de la paginile 14, 15]

Celule ale închisorii din Port Arthur

[Provenienţa fotografiilor]

Lanţurile şi celulele: La Trobe Picture Collection, State Library of Victoria

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Acest far din Portul Sydney este o reproducere a unui far proiectat de fostul deţinut Francis Greenway

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Ţărmurile inaccesibile ale insulei Norfolk

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Vechile cazărmi de pe Insula Norfolk