Salt la conţinut

Salt la cuprins

Meseria de profesor: preţul şi riscurile ei

Meseria de profesor: preţul şi riscurile ei

 Meseria de profesor: preţul şi riscurile ei

„Se aşteaptă foarte mult de la profesori, însă de cele mai multe ori profesorii din şcolile noastre dedicaţi meseriei lor primesc din partea societăţii prea puţine . . . laude pentru eforturile lor.“ — Ken Eltis, Universitatea din Sydney (Australia).

TREBUIE să recunoaştem că această „profesie extrem de importantă“, cum s-au exprimat unii, prezintă o mulţime de probleme — de la salarii mici la condiţii necorespunzătoare în sălile de clasă, de la o grămadă de formulare şi rapoarte la clase cu prea mulţi elevi, de la lipsa de respect şi acte de violenţă la părinţi indiferenţi. Cum reuşesc unii profesori să depăşească aceste probleme?

 Lipsa de respect

I-am întrebat pe patru profesori din oraşul New York care este, după părerea lor, cea mai grea problemă. Cu toţii au răspuns: „Lipsa de respect“.

William, din Kenya, consideră că lucrurile s-au schimbat în această privinţă şi în Africa. Iată ce a spus el: „Copiii sunt tot mai indisciplinaţi. Pe vremea când eram copil [el are acum peste 40 de ani], profesorii erau unii dintre cei mai respectaţi oameni din societatea africană. Profesorul era considerat întotdeauna atât de cei mici, cât şi de cei mari un exemplu demn de urmat. Respectul faţă de ei scade. Cultura occidentală îi influenţează încetul cu încetul pe tinerii din Africa, chiar şi pe cei din zonele rurale. Filmele, videocasetele şi literatura prezintă lipsa de respect faţă de autoritate drept un act de eroism“.

Giuliano, care predă la o şcoală din Italia, se plânge: „Copiii sunt influenţaţi negativ de acest spirit de răzvrătire, nesupunere şi neascultare care predomină în întreaga societate“.

Drogurile şi violenţa

Din nefericire, drogurile au ajuns să constituie o problemă în şcoli — şi încă una atât de gravă, încât scriitoarea americană LouAnne Johnson, ea însăşi profesoară, a scris: „Prevenirea consumului de droguri face parte din aproape orice programă şcolară, începând de la grădiniţă [sublinierea noastră]. Copiii ştiu mult mai multe lucruri despre droguri . . . decât majoritatea adulţilor“. Ea a spus în continuare: „Elevii care se simt neajutoraţi, neiubiţi, singuri, plictisiţi sau cărora le lipseşte sentimentul siguranţei vor ajunge, foarte probabil, să consume droguri“. — Two Parts Textbook, One Part Love.

Ken, un profesor din Australia, a pus următoarea întrebare: „Cum să educe profesorii noştri un copil de 9 ani care a ajuns în contact cu drogurile ajutat chiar de propriii lui părinţi, iar acum este dependent de droguri?“ Michael, care are peste 30 de ani, predă la o şcoală comprehensivă din Germania. El a scris: „Suntem siguri că în şcoală se vând şi se consumă droguri; însă acest lucru se descoperă foarte rar“. El a vorbit şi despre lipsa disciplinei, spunând că aceasta „se manifestă printr-o tendinţă generală de a distruge bunurile şcolii“, după care a adăugat: „Catedrele şi pereţii sunt murdăriţi, iar mobilierul e stricat. Unii dintre elevii mei au ajuns pe mâna poliţiei pentru că furau din magazine sau pentru alte delicte de acest gen. Nu e de mirare că şi la şcoală se înregistrează multe cazuri de furt!“

Amira predă la o şcoală din statul Guanajuato (Mexic). Ea spune: „Avem cazuri în care chiar în familiile elevilor au loc acte de violenţă şi se consumă droguri, ceea ce îi afectează în mod direct pe copii. Aceştia trăiesc într-un mediu în care învaţă un limbaj obscen şi ajung să aibă tot felul de vicii. O altă problemă gravă e sărăcia. Deşi învăţământul este gratuit, părinţii trebuie să cumpere caiete, pixuri şi alte rechizite. Totuşi, hrana trebuie să aibă prioritate“.

Arme de foc în şcoli?

Recentele incidente din Statele Unite când în unele şcoli s-au tras focuri de armă au arătat cât se  poate de clar că actele de violenţă în care se folosesc arme de foc nu constituie în nici un caz o problemă minoră în această ţară. Într-un raport se spune: „Potrivit unor estimări, în cele 87 125 de şcoli publice din ţara noastră se introduc zilnic 135 000 de arme de foc. Pentru a reduce numărul de arme în şcoli, conducerea şcolilor a apelat la detectoare de metal, la videocamere pentru supraveghere, la câini dresaţi pentru a depista armele de foc adulmecându-le şi la controlarea dulapurilor elevilor şi a cărţilor de identitate şi a interzis să se mai intre în şcoală cu serviete“ (Teaching in America). Asemenea măsuri de siguranţă ne fac să ne întrebăm: Este oare vorba de şcoli sau de închisori? Raportul mai precizează că peste 6 000 de elevi au fost exmatriculaţi pentru că au introdus în şcoală arme de foc!

Iris, o profesoară din oraşul New York, a declarat revistei Treziţi-vă!: „Elevii aduc pe ascuns arme la şcoală. Detectoarele nu pot opri introducerea lor în şcoală. O altă problemă gravă o constituie vandalismul din şcoli“.

În acest mediu anarhic, profesorii dedicaţi muncii lor se străduiesc să le insufle elevilor valori morale şi să-i instruiască. Nu e de mirare că mulţi profesori suferă de depresie şi surmenaj. Rolf Busch, preşedintele Asociaţiei Profesorilor din Thuringia (Germania), a declarat: „Aproape o treime dintre cei un milion de profesori din Germania se îmbolnăvesc din cauza stresului. Şcoala îi epuizează“.

Copiii au copii

Altă problemă gravă o reprezintă raporturile sexuale în rândul adolescenţilor. George S. Morrison, autorul cărţii Teaching in America, spune referitor la Statele Unite următoarele: „În fiecare an rămân însărcinate aproximativ 1 milion de adolescente (11% dintre fetele cu vârsta cuprinsă între 15 şi 19 ani)“. Dintre ţările dezvoltate, Statele Unite înregistrează cea mai ridicată rată a gravidităţii în rândul adolescentelor.

În sprijinul celor arătate mai sus vin cuvintele lui Iris, care ne-a spus: „Toţi adolescenţii nu vorbesc decât despre sex şi petreceri. E o obsesie. Iar acum calculatoarele din şcoala noastră sunt legate la Internet! Asta înseamnă spaţii de discuţii şi pornografie“. Angel, din Madrid (Spania), a precizat: „Promiscuitatea sexuală este o realitate în rândul elevilor. Avem cazuri când eleve foarte tinere au rămas însărcinate“.

‘Baby-sitteri promovaţi în grad’

Alt lucru de care sunt nemulţumiţi unii profesori este faptul că mulţi părinţi nu se achită de responsabilitatea lor de a-l educa pe copil acasă. Profesorii consideră că părinţii ar trebui să fie primii educatori ai copiilor lor. Bunele maniere şi eticheta trebuie învăţate acasă. Nu e de mirare că Sandra Feldman, preşedinta Federaţiei Americane a Profesorilor, a spus că „profesorul . . . trebuie să fie privit la fel ca orice altă persoană calificată din celelalte domenii de activitate, nu ca un baby-sitter promovat în grad“.

De multe ori, părinţii nu cooperează când profesorii îi disciplinează pe copii la şcoală. Leemarys, ale cărei cuvinte le-am citat în articolul precedent, a declarat revistei Treziţi-vă! următoarele: „Dacă îi aduci la cunoştinţă directorului că anumiţi copii sunt delincvenţi, trebuie să te aştepţi la atacuri din partea părinţilor acestora!“ Vorbind despre problema elevilor dificili, Rolf Busch, citat mai înainte, a spus: „Există foarte puţini copii care sunt educaţi acasă. Nu mai poţi presupune că majoritatea copiilor provin din familii cu o bună educaţie“. Estela, din Mendoza (Argentina), a mărturisit: „Nouă, profesorilor, ne e frică de elevi. Dacă le dăm note mici, aruncă cu pietre după noi sau ne atacă. Dacă avem maşină, o distrug“.

 Ne mai miră faptul că în multe ţări sunt prea puţini profesori? Vartan Gregorian, preşedintele Corporaţiei Carnegie din New York, a atras atenţia asupra următorului lucru: „Pe parcursul deceniului viitor, în şcolile noastre [din Statele Unite] va fi nevoie de până la 2,5 milioane de noi profesori“. În marile oraşe „se caută încontinuu profesori din India, Antile, Africa de Sud, Europa şi din orice ţară unde se pot găsi profesori buni“. Bineînţeles, acest lucru înseamnă că în acele zone ar putea să se înregistreze o lipsă de profesori.

De ce această lipsă de profesori?

Yoshinori, un profesor japonez care a lucrat 32 de ani în învăţământ, a declarat că „meseria de profesor e o meserie nobilă, la baza căreia stau motivaţii frumoase şi pe care societatea japoneză o preţuieşte foarte mult“. Din nefericire, nu aşa stau lucrurile în toate ţările. Vartan Gregorian, ale cărui cuvinte le-am citat mai înainte, a spus că profesorilor „nu li se acordă respectul, recunoaşterea şi remuneraţia cuvenite acestei profesii. . . . În cele mai multe state [din SUA], meseria de profesor este mai slab plătită decât orice altă meserie pentru care trebuie să obţii o diplomă sau să-ţi iei masteratul“.

Ken Eltis, citat la începutul articolului, a scris: „Ce se va întâmpla când profesorii îşi vor da seama că o mulţime de meserii care necesită mult mai puţină pregătire sunt plătite mult mai bine decât meseria de profesor? Sau ce se va întâmpla când vor afla că elevii cărora le-au predat cu numai un an înainte . . . câştigă mai mult decât ei sau chiar mai mult decât vor câştiga probabil în următorii cinci ani? Când îşi vor da seama de acest lucru, sentimentul propriei lor valori va avea cu siguranţă de suferit“.

 William Ayers a scris: „Profesorii sunt prost plătiţi. . . . Câştigăm, în medie, cam un sfert din cât câştigă un avocat, o jumătate din cât primeşte un contabil şi mai puţin decât un şofer de camion sau decât un muncitor de pe un şantier naval. . . . Nu există altă profesie care să te solicite atât de mult şi pentru care să primeşti un salariu atât de mic“ (To Teach — The Journey of a Teacher). În aceeaşi ordine de idei, Janet Reno, fost procuror general al SUA, a declarat următoarele în noiembrie 2000: „Trimitem oameni pe lună. . . . Le dăm sportivilor salarii mari. De ce nu suntem în stare să-i plătim mai mult pe profesorii noştri?“

„Profesorii sunt, în general, prost plătiţi“, a spus Leemarys. „Cu atâţia ani de studii şi nu primesc pe an decât un salariu mic în acest oraş, în New York, unde e atâta stres şi atâta bătaie de cap, ceva tipic vieţii din marile oraşe.“ Valentina, profesoară în St. Petersburg (Rusia), a spus: „Munca unui profesor nu e apreciată dacă judecăm după venit. Salariul de profesor a fost întotdeauna sub salariul minim pe economie“. Marlene, din Chubut (Argentina), este de aceeaşi părere: „Salariile mici ne obligă să lucrăm la două sau trei şcoli, alergând de la o şcoală la alta, şi aceasta în detrimentul eficienţei“. Arthur, un profesor din Nairobi (Kenya), a declarat revistei Treziţi-vă! următoarele: „Gândindu-mă la declinul din economie, pot spune că viaţa mea ca profesor nu e uşoară. Salariile mici i-au descurajat întotdeauna pe oameni să aleagă această profesie, lucru pe care mulţi dintre colegii mei l-ar putea confirma“.

Diana, o profesoară din New York, s-a plâns că profesorilor le ia o grămadă de timp să se ocupe de o mulţime de formulare şi rapoarte. Alt profesor a scris: „Cea mai mare parte a zilei o pierdem cu cei trei R: Ritual, Repetare şi Rutină“. Iată cum şi-au exprimat nemulţumirea mulţi profesori: „Cât e ziua de lungă stai şi completezi formulare care n-au nici un rost“.

Prea puţini profesori, prea mulţi elevi

Berthold, din Düren (Germania), a dat glas unei alte nemulţumiri frecvent auzite: „Sunt prea mulţi elevi într-o clasă! Unele clase au până la 34 de elevi. Asta înseamnă că nu le putem acorda atenţie elevilor cu probleme. Ei trec neobservaţi. Necesităţile personale sunt neglijate“.

Iată ce a explicat Leemarys: „Anul trecut, cea mai mare problemă pe care am avut-o, în afară de părinţi indiferenţi, a fost faptul că în clasă am avut 35 de elevi. Imaginaţi-vă ce înseamnă să încerci să lucrezi cu 35 de copii de şase ani!“

Iris a spus: „Aici, în New York, sunt puţini profesori, mai ales de matematică şi de ştiinţele naturii, şi asta pentru că găsesc posturi mai bune în alte părţi. Prin urmare, în oraş au fost angajaţi mulţi profesori străini“.

Este cât se poate de clar că meseria de profesor te solicită foarte mult. Aşadar, ce îi ajută pe profesori să-şi păstreze motivaţia? De ce nu renunţă ei la această profesie? De ce perseverează ei? Ultimul articol din seria noastră va analiza acest lucru.

[Text generic pe pagina 9]

Se estimează că în şcolile americane sunt introduse zilnic 135 000 de arme de foc

[Chenarul/Fotografia de la pagina 10]

Ce înseamnă a fi un profesor eficient?

Cum aţi defini un profesor bun? Unul care îl ajută pe copil să aibă o memorie atât de bună încât să reuşească să înveţe pe de rost tot felul de informaţii şi să treacă examenele? Sau unul care îl învaţă pe copil să-şi pună întrebări, să gândească, să raţioneze? Care dintre cei doi îi ajută pe copii să devină cetăţeni mai buni?

„Când înţelegem că, în calitate de profesori, noi suntem alături de elevii noştri în lunga şi complicata călătorie a vieţii, când începem să-i tratăm cu demnitatea şi respectul cuvenit unor fiinţe umane, atunci suntem pe cale să devenim profesori valoroşi. E atât de simplu, şi totuşi atât de greu.“ — To Teach — The Journey of a Teacher.

Un profesor bun sesizează potenţialul fiecărui elev şi ştie cum să-l dezvolte ca să dea roade. Iată ce a remarcat William Ayers: „Trebuie să găsim o modalitate mai bună, o modalitate prin care să dezvoltăm punctele forte, cunoştinţele, talentele şi capacităţile. . . . Îmi amintesc rugămintea făcută de o mamă amerindiană al cărei fiu de 5 ani fusese etichetat drept «copil care învaţă greu»: «Wind-Wolf [Lupul care adulmecă] ştie numele a peste 40 de păsări şi obiceiurile lor de migrare. Ştie că vulturul care reuşeşte să-şi menţină echilibrul perfect are 13 pene în coadă. Wind-Wolf are nevoie doar de un profesor care să-i cunoască potenţialul maxim»“.

Ca să pună în valoare tot ce poate un copil, profesorul trebuie să descopere ce-l interesează sau ce-l stimulează pe copil şi ce anume îl poate îndemna la acţiune. În plus, un profesor dedicat muncii lui trebuie să iubească copiii.

[Provenienţa fotografiei]

Naţiunile Unite /Foto de Saw Lwin

[Chenarul de la pagina 11]

Trebuie ca învăţatul să fie întotdeauna o distracţie?

Profesorul William Ayers a întocmit o listă cu 10 concepţii greşite despre ce înseamnă a preda. Iată una dintre ele: „Un bun profesor face ca învăţatul să fie o distracţie“. El spune în continuare: „Joaca e distractivă, amuzantă. Clovnii sunt distractivi. Glumele pot fi distractive. Învăţatul poate fi antrenant, captivant, impresionant, derutant şi deosebit de plăcut. Dacă e ca o joacă, e bine. Dar nu trebuie neapărat să fie o joacă“. El adaugă: „Pentru a preda trebuie să ai un bagaj mare de cunoştinţe, să ai capacităţi, talente, discernământ şi înţelegere — şi, lucru cel mai important, trebuie să fii o persoană grijulie, plină de consideraţie“. — To Teach — The Journey of a Teacher.

Sumio, din oraşul Nagoya (Japonia), a constatat că printre elevii lui există următoarea problemă: „Pe mulţi elevi de liceu nu-i interesează decât să se distreze şi să facă lucruri care nu pretind nici un efort“.

Rosa, din Brooklyn (New York), care este consilier şcolar, a spus: „În general, elevii consideră că învăţatul este plictisitor, profesorul e plictisitor. Ei cred că totul trebuie să fie o distracţie şi nu înţeleg că, dacă vor să tragă foloase de pe urma învăţatului, trebuie să depună eforturi pentru a învăţa“.

Această obsesie pentru distracţie îi face pe tineri să le fie şi mai greu să depună eforturi şi să facă sacrificii. Sumio, citat mai înainte, a spus: „Concluzia ar fi că ei nu reuşesc să vadă lucrurile în perspectivă. Sunt foarte puţini elevii de liceu care se gândesc că, dacă vor munci din greu pentru ceva în prezent, vor obţine în viitor rezultate ce merită efortul“.

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

DIANA, SUA

[Legenda fotografiei de la pagina 8]

‘Mulţi elevi consumă droguri, însă acest lucru se descoperă foarte rar.’ — MICHAEL (GERMANIA)

[Legenda fotografiei de la pagina 8]

„Avem cazuri în care chiar în familiile elevilor au loc acte de violenţă şi se consumă droguri.“ — AMIRA (MEXIC)

[Legenda fotografiei de la pagina 9]

„Profesorul . . . trebuie să fie privit la fel ca orice altă persoană calificată din celelalte domenii de activitate, nu ca un baby-sitter promovat în grad.“ — SANDRA FELDMAN, PREŞEDINTA FEDERAŢIEI AMERICANE A PROFESORILOR