Salt la conţinut

Salt la cuprins

Rădăcinile urii

Rădăcinile urii

 Rădăcinile urii

URA s-⁠a făcut simţită încă de la începuturile omenirii. Iată ce ne dezvăluie relatarea biblică din Geneza 4:8: „Pe când erau la câmp, Cain s-⁠a ridicat împotriva fratelui său Abel şi l-⁠a omorât“. „Şi pentru ce l-⁠a înjunghiat?“, întreabă scriitorul biblic Ioan. „Pentru că lucrările lui erau rele, dar ale fratelui său erau drepte“ (1 Ioan 3:12). Abel a căzut victimă uneia dintre cele mai răspândite cauze ale urii: gelozia. „Gelozia înfurie pe un bărbat“, se spune în Proverbele 6:34. Şi în prezent există rivalitate între oameni, iar aceasta deoarece unii sunt geloşi pe poziţia socială, bogăţia, capacităţile sau alte avantaje ale celorlalţi.

Ignoranţa şi teama

Însă gelozia e doar una dintre multele rădăcini ale urii. Adesea, ura e alimentată de ignoranţă şi de teamă. „Înainte de a învăţa să urăsc am învăţat să mă tem“, a spus un tânăr ce făcea parte dintr-⁠o grupare rasistă care incita la violenţă. Aceste temeri îşi au originea, în general, în ignoranţă. Potrivit cu The World Book Encyclopedia, oamenii cu prejudecăţi au, de obicei, păreri la care „ţin indiferent de dovezile existente. . . . Persoanele cu prejudecăţi sunt înclinate să denatureze, să interpreteze greşit, ba chiar să ignore faptele care vin în contradicţie cu părerile lor iniţiale“.

Dar cum apar aceste păreri? Iată ce spune un serviciu de informaţii on-⁠line: „Trecutul unui popor este răspunzător de multe tipare culturale, însă şi trecutul nostru personal este răspunzător de multe dintre prejudecăţile noastre“.

 În Statele Unite, de exemplu, comerţul cu sclavi a lăsat în urma lui tensiuni între mulţi albi şi descendenţii africanilor — tensiuni ce se observă şi în zilele noastre. Adesea, concepţiile rasiste sunt transmise din tată în fiu. Un bărbat care s-⁠a declarat în mod deschis rasist alb a recunoscut că dezvoltase aceste sentimente rasiste „fără să fi avut absolut nici o legătură cu persoanele de culoare“.

Există şi oameni care pur şi simplu cred că toţi cei ce nu sunt ca ei nu sunt buni de nimic. Ei şi-⁠au format această părere probabil în urma unui incident avut cu o persoană de altă rasă sau cultură. De la această întâmplare ei au tras imediat concluzia exagerată că toate persoanele aparţinând acelei rase sau culturi trebuie să aibă aceleaşi trăsături neplăcute.

Dacă la nivel individual intoleranţa e o trăsătură cât se poate de respingătoare, când cuprinde o întreagă naţiune sau rasă, ea poate fi ucigătoare. Concepţia că naţionalitatea, culoarea pielii, cultura sau limba cuiva îl face superior celorlalţi poate da naştere la intoleranţă şi la xenofobie (aversiune faţă de ceva sau cineva străin). În secolul al XX-⁠lea, o asemenea intoleranţă s-⁠a manifestat adesea prin acte de violenţă.

E interesant că ura şi intoleranţa nu au legătură neapărat cu naţionalitatea sau culoarea pielii. Cercetătorul Clark McCauley, de la Universitatea din Pennsylvania, scrie că „pentru a genera preferinţe între membrii unui grup e suficient să se formeze în mod arbitrar două grupuri; pentru a alege componenţa acestora se poate da chiar şi cu banul“. O învăţătoare care predă într-⁠o şcoală la clasa a treia a demonstrat acest lucru printr-⁠un experiment devenit celebru. Ea a împărţit elevii din clasă în două grupuri: copiii cu ochi albaştri şi copiii cu ochi  căprui. În scurt timp, între cele două grupuri au apărut animozităţi. Chiar şi alianţele bazate pe lucruri banale cum ar fi simpatia faţă de aceeaşi echipă sportivă pot duce la conflicte violente.

De ce atâta violenţă?

Dar de ce animozităţile apărute se manifestă într-⁠un mod violent atât de des? Cercetătorii au examinat în profunzime această problemă şi până în prezent nu pot să ne ofere decât nişte teorii. Clark McCauley a compilat o amplă bibliografie ce conţine cercetările efectuate asupra comportamentului violent şi agresiv al omului. El face referire la un studiu în care se arată că „actele criminale violente sunt asociate cu participarea la război şi cu câştigarea războiului“. Cercetătorii au descoperit că „în naţiunile care au participat la cele două războaie mondiale, mai ales în acele naţiuni care s-⁠au aflat în tabăra învingătorilor în ambele războaie, s-⁠a înregistrat o creştere a numărului de omucideri după încheierea conflictului“. Potrivit Bibliei, trăim într-⁠o epocă a războaielor (Matei 24:6). S-⁠ar putea oare ca aceste războaie să fi contribuit în vreun fel la amploarea pe care au luat-⁠o celelalte forme de violenţă?

Alţi cercetători caută o explicaţie biologică pentru comportamentul agresiv al omului. În cadrul unui studiu s-⁠a încercat să se pună în legătură unele forme de agresivitate cu „nivelul scăzut de serotonină din creier“. Altă ipoteză la modă ar fi că agresivitatea e întipărită în genele noastre. „S-⁠ar putea ca [ura] să fie în mare măsură înnăscută“, argumentează un politolog.

Chiar şi Biblia spune că oamenii imperfecţi se nasc cu trăsături rele şi cu defecte (Geneza 6:5; Deuteronomul 32:5). Bineînţeles, aceste cuvinte se aplică tuturor oamenilor. Însă nu toţi oamenii nutresc sentimente iraţionale de ură faţă de alţii. Acestea sunt învăţate. Astfel, binecunoscutul psiholog Gordon Allport a observat că bebeluşii „nu prea dau semne că . . . ar avea instincte distructive. . . . Bebeluşul are o atitudine pozitivă, reacţionând favorabil la aproape orice tip de stimul, la orice tip de persoană“. Aceste observaţii vin în sprijinul ideii că agresivitatea, prejudecăţile şi ura sunt, în general, comportamente învăţate! Capacitatea clară a omului de a învăţa să urască este exploatată din plin de învăţătorii urii.

Minţi corupătoare

În această categorie îi putem aminti în primul rând pe conducătorii diverselor grupări care instigă la ură, de exemplu, neonaziştii skinheads şi Ku Klux Klan. Când racolează noi membri, aceste grupări îşi îndreaptă atenţia spre tinerii proveniţi din familii cu probleme, tineri care sunt influenţabili. În plus, tinerii care se simt nesiguri şi inferiori aşteaptă ca aceste grupări care instigă la ură să le ofere acel sentiment de apartenenţă la un grup.

Unii se folosesc de Internet ca să alimenteze ura, această reţea fiind un instrument deosebit de eficient. Recent s-⁠a făcut un calcul al site-⁠urilor de pe Internet care instigă la ură şi s-⁠a constatat că există aproximativ 1 000 de site-⁠uri. Revista The Economist îl citează pe deţinătorul unui asemenea site lăudându-⁠se astfel: „Această reţea ne-⁠a dat posibilitatea să ne facem cunoscut punctul de vedere în faţa a sute de mii de oameni“. Site-⁠ul lui conţine şi o „pagină pentru copii“.

 Când navighează pe Internet în căutare de muzică, adolescenţii s-⁠ar putea să găsească din întâmplare link-⁠uri către site-⁠uri de unde pot descărca muzică ce instigă la ură. O asemenea muzică e de obicei zgomotoasă şi violentă, versurile exprimând mesaje cu un puternic caracter rasist. Aceste site-⁠uri conţin link-⁠uri către grupuri de discuţii, spaţii de discuţii sau alte site-⁠uri care instigă la ură.

Unele site-⁠uri de acest gen conţin anumite secţiuni cu jocuri şi activităţi pentru tineri. Un site neonazist încearcă să se folosească de Biblie ca să justifice rasismul şi antisemitismul. Grupul a creat şi o pagină Web unde se pot dezlega cuvinte încrucişate cu definiţii ce promovează idei rasiste. În ce scop? „Ca să-⁠i ajutăm pe membrii tineri ai rasei albe să înţeleagă pentru ce luptăm.“

Dar nu toţi cei ce instigă la ură aparţin unor asemenea grupări extremiste. Iată ce a spus un sociolog, care a scris despre recentele conflicte din Balcani, în legătură cu anumiţi scriitori de marcă şi cu cei ce modelează opinia publică: „Am rămas înmărmurit când i-⁠am văzut adoptând un stil care «gâdilă» cele mai josnice impulsuri ale compatrioţilor lor, aţâţă ura lor aprigă, le întunecă judecata îndemnându-⁠i să considere că nu există nici un comportament interzis, . . . şi denaturează realitatea“.

În această ordine de idei, nu trebuie să trecem cu vederea nici rolul pe care îl are clerul. În cartea sa Holy Hatred: Religious Conflicts of the ’90’s (Sfânta ură: Conflictele religioase ale anilor ’90), James Haught face următoarea observaţie şocantă: „Un mare paradox al anilor ’90 ar fi că religia — considerată un izvor de bunătate şi de grijă faţă de oameni — a ajuns să fie principala cauză a urii, a războaielor şi a terorismului“.

Prin urmare, se poate observa că ura are cauze multiple şi complexe. Înseamnă oare că nu există nici o şansă ca omenirea să nu mai repete acţiunile absurde din paginile istoriei ei pline de ură? Se poate întreprinde ceva atât la nivel individual, cât şi la nivel global pentru a învinge concepţiile greşite, ignoranţa şi teama care alimentează ura?

[Text generic pe pagina 6]

Prejudecăţile şi ura constituie comportamente învăţate!

[Legenda fotografiei de la paginile 4, 5]

Nu ne naştem . . .

. . . intoleranţi şi plini de ură

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Tinerii sunt racolaţi prin Internet

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Religia a alimentat deseori conflictele

[Provenienţa fotografiei]

AP Photo