Salt la conţinut

Salt la cuprins

Abandonată de părinţi, dar iubită de Dumnezeu

Abandonată de părinţi, dar iubită de Dumnezeu

 Abandonată de părinţi, dar iubită de Dumnezeu

RELATARE DE BERNADETTE FINN

Când aveam aproape 4 ani, am fost dusă la o mănăstire şi lăsată acolo, împreună cu trei surori mai mari. Birdie avea 12 ani, Phyllis 8 ani şi Annamay 7 ani. Ele îşi amintesc că, săptămâni în şir, am ţipat după părinţi cât mă ţineau puterile. De ce ne-⁠au lăsat acolo?

M-AM născut la 28 mai 1936, într-⁠o familie catolică numeroasă. Noi, copiii, locuiam cu părinţii într-⁠o căsuţă în Duncormick, un mic oraş din comitatul Wexford (Irlanda). Eram cel de-⁠al optulea copil şi dormeam într-⁠un pat mare cu alţi şapte fraţi şi surori mai mari. Un frate şi o soră care se născuseră la scurt timp după mine dormeau în sertarele unei măsuţe de toaletă.

Tata muncea din greu la o fermă. Câştiga foarte puţin, aşa că, în familia noastră, şi mâncarea era cam puţină. Rareori putea mama să le pună fraţilor şi surorilor mele mai mari un pacheţel cu mâncare la şcoală. Situaţia în care ne găseam era o consecinţă firească a sărăciei care bântuia prin toată Irlanda şi a modului nemilos în care îşi exercita autoritatea Biserica Catolică în acea vreme.

Familia noastră mergea cu regularitate la biserică. Pe mama însă nu o prea interesau lucrurile spirituale. Surorile mele îşi amintesc totuşi că o văzuseră şezând în faţa căminului şi citind din unele publicaţii religioase. Ea încerca apoi să ne explice câte ceva din cele citite.

„Unde-⁠i mama?“

N-⁠am să uit niciodată ziua în care am fost dusă la mănăstire. Părinţii mei stăteau pe coridor şi discutau ceva serios cu o călugăriţă. Eu am început să mă joc cu câteva fetiţe de aici, fericită, fără să ştiu însă despre ce vorbesc ei. La un moment dat m-⁠am uitat în jur şi, spre groaza mea, mama şi tata dispăruseră. „Unde-⁠i mama?“, am ţipat cât mă ţineau puterile. Cum am spus şi la început, am ţinut-⁠o tot aşa săptămâni în şir.

Cele trei surori mai mari ale mele au fost într-⁠un fel o consolare pentru mine. Dar, pentru că nu am fost puse împreună, nu prea aveam ocazii să ne vedem. Ele mergeau la culcare la două ore după noi, fetiţele mai mici. Aşa că stăteam trează până când le auzeam că mergeau să se culce. Atunci mă dădeam jos din pat pe furiş şi mă duceam până în capul scărilor, iar surorile mele îmi făceau cu mâna. Toată ziua aşteptam cu nerăbdare acea clipă. Era cel mai frumos moment al zilei.

Conducerea mănăstirii nu prea încuraja contactul cu părinţii. De aceea, rar îi vedeam pe ai noştri. Această separare mi-⁠a pricinuit multă durere sufletească. De fapt, nu-⁠mi amintesc decât de o singură vizită a părinţilor mei, iar atunci nu m-⁠am dus lângă ei şi nici ei n-⁠au venit lângă mine. Surorile mele mai mari îşi amintesc însă şi de alte vizite.

Cu timpul, am ajuns să consider că mănăstirea era familia mea, casa mea, universul meu. În cei 12 ani cât am stat acolo, n-⁠am avut curajul să ies în afara mănăstirii decât de două ori. Aceste excursii făcute în zona rurală din apropiere au fost fascinante: am văzut pomi şi animale. Dacă n-⁠am fi mers în aceste excursii, nici una dintre noi n-⁠am fi văzut vreodată maşini, autobuze sau prăvălii, iar, în afară de preot, rareori am văzut bărbaţi.

 Viaţa la mănăstire

Viaţa la mănăstire a avut unele părţi bune, dar şi multe altele rele. O călugăriţă tânără, foarte drăguţă, ne-⁠a învăţat despre Dumnezeu cum a ştiut ea mai bine. Ne-⁠a zis că Dumnezeu este un tată iubitor. Mi-⁠a plăcut ce ne-⁠a spus şi, din acea zi, am luat hotărârea să mă gândesc la Dumnezeu ca la tatăl meu, pentru că era mai iubitor şi mai bun decât adevăratul meu tată. Din acel moment, ori de câte ori mă rugam lui Dumnezeu îi spuneam o mulţime de lucruri într-⁠un limbaj simplu, copilăresc. Mi-⁠a fost tare dor de acea călugăriţă după ce a plecat de la mănăstire.

Tot aici am primit o instruire elementară destul de bună, pentru care sunt recunoscătoare. Mi-⁠amintesc însă de un grup de fete care învăţau la mănăstire şi aveau parte de un regim preferenţial. Li se spunea „fetele de la zi“. Erau din familii bogate şi, când veneau ele, noi trebuia să ieşim din clasă. Călugăriţele ne aminteau de repetate ori că noi nu eram decât nişte biete orfane şi că nu trebuia să uităm care ne era locul.

În mănăstire existau o mulţime de reguli. Unele dintre ele aveau sens şi, prin urmare, cele mai multe dintre noi reuşeam să înţelegem motivul pentru care erau necesare. Primeam lecţii utile despre modul în care să ne comportăm, despre bunele maniere şi despre tot felul de alte lucruri de acest gen. Nu le-⁠am uitat niciodată, iar, mai târziu, mi-⁠au fost de folos în viaţă. Alte reguli însă erau legate de lucruri banale şi păreau nedrepte; unele erau chiar derutante şi ne făceau să suferim mult. De exemplu, erai pedepsită dacă noaptea făceai pipi în pat, dar erai pedepsită şi dacă cereai să mergi la toaletă în timpul nopţii.

Într-⁠o zi, în timp ce urcam pe scări, am început să vorbesc cu fata de lângă mine. O călugăriţă m-⁠a strigat de jos şi m-⁠a pedepsit pentru că am vorbit cu acea fată. Care a fost pedeapsa? A trebuit ca toată iarna să mă îmbrac cu rochiţa de vară! Iar în Irlanda iernile sunt aspre! Eram o fetiţă bolnăvicioasă şi mereu aveam amigdalită şi crize de astm. M-⁠am îmbolnăvit foarte tare şi am făcut tuberculoză (TBC), ca multe alte fete din mănăstire. Deşi eram duse într-⁠un dormitor separat, nu ni se acorda nici o îngrijire medicală, iar unele fete, printre care şi cea mai bună prietenă a mea, au murit.

Unele dintre noi eram bătute crunt pentru nişte încălcări minore ale regulilor. În timpul unei adunări, am privit cum o fată a fost bătută de o călugăriţă mai bine de două ore. Toate fetele plângeam. Trebuie să recunosc însă că nu toate călugăriţele erau atât de rele. Chiar şi azi mă mai întreb cum pot fi unii atât de cruzi cu nişte copii lipsiţi de apărare. N-⁠am să înţeleg niciodată acest lucru.

După câţiva ani, Birdie şi Phyllis au plecat de la mănăstire şi am rămas numai cu Annamay. Pentru fiecare dintre noi, cealaltă era cea mai importantă persoană din lume. Annamay mă consola spunându-⁠mi că, într-⁠o bună zi, părinţii noştri vor veni să ne ia de la mănăstire şi ne vor duce într-⁠un loc unde călugăriţele nu ne vor găsi niciodată. Când Annamay a plecat de la mănăstire, am crezut că mi se frânge inima. Eu am mai stat încă trei ani.

Învăţ să trăiesc afară

Am plecat de la mănăstire la vârsta de 16 ani, fiind foarte înspăimântată. Nu ştiam nimic despre lumea din afara zidurilor mănăstirii, iar asta mă făcea să mă simt complet derutată. Când m-⁠am urcat într-⁠un autobuz, cineva mi-⁠a cerut să plătesc biletul. Dar eu habar n-⁠aveam ce e un bilet. Pentru că n-⁠am avut bani la mine, am fost dată imediat jos din autobuz şi a trebuit să merg pe jos până la destinaţie. Altă dată am vrut să iau autobuzul, dar nu venea nici unul. Nu ştiam că trebuie să merg într-⁠o staţie de autobuz.

Totuşi, cu puţină îndrăzneală şi încredere de sine am ajuns, încetul cu încetul, să înţeleg ce aveam de făcut. Mi-⁠am găsit de lucru, ceva simplu.  După câteva luni de muncă însă, m-⁠am hotărât să merg s-⁠o văd pe mama. Ajunsă acasă, i-⁠am văzut pentru prima oară pe câţiva dintre fraţii mei mai mici — pe atunci eram în total 14 fraţi şi surori. N-⁠am putut rămâne cu ei pentru că nu era loc şi pentru mine; părinţii au aranjat să mă duc la sora mea Annamay, în Wales. Tata a venit cu mine, dar a plecat imediat după ce am ajuns acolo.

Nu aveam aproape nici un ban, însă am reuşit să mă descurc şi să nu mor de foame. În 1953 m-⁠am dus la Londra (Anglia), unde m-⁠am alăturat Legiunii Mariei, o organizaţie de caritate neecleziastică romano-⁠catolică. Am fost însă foarte dezamăgită muncind alături de cei de aici, întrucât mă aşteptasem să existe şi o latură spirituală în toată această muncă. Îmi plăcea să vorbesc despre lucruri spirituale, dar munca la Legiunea Mariei era laică şi se părea că niciodată nu mai rămânea timp şi pentru o discuţie spirituală.

În timp ce eram la Londra l-⁠am cunoscut pe Patrick, un prieten al fraţilor mei. Ne-⁠am îndrăgostit unul de celălalt şi ne-⁠am căsătorit în 1961. Primii doi copii ai noştri, Angela şi Stephen, s-⁠au născut la Londra. Mai târziu, în 1967, am emigrat în Australia, unde s-⁠a născut cel de-⁠al treilea copil al nostru, Andrew. Ne-⁠am stabilit în Bombala, un orăşel dintr-⁠o regiune rurală din New South Wales.

În sfârşit, hrană spirituală!

La scurt timp după sosirea noastră în Australia, un tânăr pe nume Bill Lloyd ne-⁠a vizitat în Bombala şi ne-⁠a vorbit despre Biblie. Am fost încântată să primesc răspuns la întrebările mele direct din Biblie. Chiar dacă am recunoscut adevărul în cuvintele lui Bill, am discutat foarte mult în contradictoriu cu el ca nu cumva să plece şi să nu-⁠mi dea toate explicaţiile necesare din Biblie. Mai târziu, Bill mi-⁠a adus o Biblie şi câteva reviste.

Mi-⁠au plăcut foarte mult revistele, însă am rămas şocată când mi-⁠am dat seama că cei care le publicau nu credeau în Trinitate. Aşa că am ascuns revistele, ca nu cumva Patrick să le citească, iar credinţa lui să fie clătinată. Eram hotărâtă să i le dau înapoi lui Bill când urma să vină pe la noi. Însă, când a revenit, el mi-⁠a arătat că doctrina care spune că trei persoane formează o Divinitate e în directă contradicţie cu ceea ce învaţă Biblia. Nu peste mult timp mi-⁠a fost foarte clar că Isus este Fiul lui Dumnezeu, că a fost creat de Tatăl său, Iehova Dumnezeu, şi deci avea un început, şi că Tatăl este mai mare ca Isus. — Matei 16:16; Ioan 14:28; Coloseni 1:15; Revelaţia 3:14.

În scurt timp am aflat că şi alte lucruri pe care le învăţasem când eram catolică erau greşite. De exemplu, Biblia nu învaţă că oamenii au un suflet nemuritor şi nici că există un iad de foc unde sunt chinuiţi oamenii (Eclesiastul 9:5, 10; Ezechiel 18:4). M-⁠am simţit extrem de uşurată când am aflat aceste lucruri! Într-⁠o zi m-⁠am apucat să dansez prin bucătărie de fericire că, în sfârşit, îl găsisem pe Tatăl pe care întotdeauna l-⁠am iubit, dar pe care nu-⁠l cunoscusem. Setea mea spirituală începea să fie potolită. Spre marea mea bucurie, Patrick îmi împărtăşea entuziasmul faţă de aceste convingeri noi.

Bill ne-⁠a invitat la un congres al Martorilor lui Iehova care urma să se ţină într-⁠un alt oraş, Temora. Deşi se afla la mai mulţi kilometri distanţă, am acceptat cu bucurie invitaţia. Am ajuns în Temora vineri, înainte de lăsarea serii. Sâmbătă dimineaţă, la sala unde se ţinea congresul se strânseseră câteva grupuri care urmau să predice din casă în casă. Ideea ne-⁠a încântat pe amândoi, întrucât de mult timp ne-⁠am dorit să facem aşa ceva. Însă Bill ne-⁠a zis că noi nu puteam participa la lucrarea de predicare deoarece amândoi fumam. Dar, când Bill a plecat, eu şi Patrick ne-⁠am alăturat unui alt grup. Cei de aici au crezut că eram Martori, aşa că ne-⁠au luat cu ei.

 După puţin timp am aflat că, pentru a participa la predicarea veştii bune, trebuiau îndeplinite anumite cerinţe biblice (Matei 24:14). În cele din urmă, ne-⁠am lăsat de fumat, iar, în octombrie 1968, eu şi Patrick ne-⁠am simbolizat dedicarea lui Iehova Dumnezeu prin botezul în apă.

Credinţa ne e pusă la încercare

Pe măsură ce cunoştinţa noastră din Biblie creştea, iar relaţia noastră cu Iehova se întărea, credinţa în promisiunile sale devenea şi mai puternică. După un timp, Patrick a fost numit bătrân într-⁠o congregaţie a Martorilor lui Iehova din Canberra, capitala Australiei. Ne-⁠am străduit cât am putut noi de bine să-⁠i creştem pe copii potrivit normelor de gândire ale lui Iehova şi am depăşit cu succes toate greutăţile inerente creşterii copiilor, chiar şi pe cele ivite în adolescenţă. — Efeseni 6:4.

Din nefericire, fiul nostru Stephen a murit într-⁠un accident de maşină la vârsta de 18 ani. Am fost foarte îndureraţi, însă faptul că Stephen devenise un închinător al lui Iehova a fost pentru noi o mare mângâiere. Dorim nespus de mult să-⁠l revedem când Iehova îi va învia pe cei aflaţi în mormintele de amintire (Ioan 5:28, 29). În următorul an, mai precis în 1983, m-⁠am alăturat fiicei noastre, Angela, în ministerul cu timp integral, pe care nu l-⁠am întrerupt nici până azi. Împărtăşindu-⁠le altora speranţa noastră bazată pe Biblie, reuşesc să am o concepţie optimistă despre viaţă, ceea ce mă ajută să-⁠mi alin durerea din suflet. Spre marea mea bucurie, de curând am aflat că sora mea Annamay a început să studieze Biblia cu Martorii lui Iehova din Wales.

În 1984, Patrick s-⁠a îmbolnăvit de o boală care, în acea vreme, părea misterioasă. Mai târziu a fost diagnosticată drept sindromul oboselii cronice. În cele din urmă, a trebuit să renunţe la serviciul laic şi la privilegiul de a sluji ca bătrân creştin. Din fericire, şi-⁠a revenit parţial, iar acum e din nou un slujitor numit în congregaţie.

De mică am învăţat ce înseamnă disciplina şi sacrificiul de sine. De asemenea, am învăţat să duc o viaţă simplă şi să mă mulţumesc cu puţin. Dar niciodată n-⁠am reuşit să înţeleg de ce noi, cele patru fete, am fost trimise la mănăstire, iar ceilalţi 11 copii au rămas acasă. Mă consolez însă cu gândul că părinţii mei, care au murit cu mulţi ani în urmă, au făcut tot ce le-⁠a permis situaţia, lucru pe care, probabil, niciodată nu-⁠l voi putea înţelege pe deplin. Au fost ani grei, în care a trebuit să iau decizii dificile. Cu toate acestea, le sunt recunoscătoare părinţilor mei pentru că mi-⁠au dat viaţă şi că s-⁠au îngrijit de mine, aşa cum au ştiut ei mai bine. Mai presus de toate însă, îi mulţumesc lui Iehova pentru grija lui părintească.

[Legenda fotografiei de la pagina 22]

Când eram proaspăt căsătoriţi

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Când copiii noştri erau mici

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Alături de Patrick, în prezent