Salt la conţinut

Salt la cuprins

Catedralele: Monumente închinate lui Dumnezeu sau oamenilor?

Catedralele: Monumente închinate lui Dumnezeu sau oamenilor?

 Catedralele: Monumente închinate lui Dumnezeu sau oamenilor?

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN FRANŢA

MOSCOVA a fost martora unui eveniment asemănător unei reveniri la viaţă. Catedrala Mântuitorul Cristos, distrusă de Stalin în 1931, a fost reconstruită, cupolele ei aurii strălucind pe cerul Rusiei. În oraşul Évry, din apropierea Parisului, muncitorii au realizat ultimele finisaje la singura catedrală ridicată în Franţa în secolul al XX-lea. Aceasta a avut loc la doar câţiva ani de la sfinţirea catedralei Almudena, din Madrid. Un caz foarte asemănător este cel al catedralei St. John the Divine, din New York. Fiind în stadiul de construire de peste 100 de ani, catedralei i se spune, în general, St. John the Unfinished (Sf. Ioan Neterminatul). Cu toate acestea, ea este una dintre cele mai mari catedrale din lume, având o suprafaţă de peste 11 000 m2.

Peisajul multor oraşe preponderent creştine este dominat de catedrale uriaşe. Pentru credincioşi, ele sunt simboluri ale credinţei în Dumnezeu. Chiar şi unii necredincioşi le preţuiesc, considerându-le opere de artă sau exemple de măiestrie arhitecturală. Totuşi, existenţa acestor somptuoase şi, adesea, extraordinar de costisitoare lăcaşuri de închinare dau naştere la întrebări serioase: De ce şi cum au fost ele construite? Cărui scop servesc ele?

Ce este o catedrală?

După moartea lui Cristos, discipolii s-au organizat în congregaţii, dintre care multe se întruneau în locuinţe particulare (Filimon 2). Decenii la rând, asupra acestor congregaţii au vegheat bărbaţi numiţi în sens spiritual „bătrâni“ (Faptele 20:17, 28; Evrei 13:17). Totuşi, după moartea apostolilor a avut loc o deviere de la adevăratul creştinism (Faptele 20:29, 30). Cu timpul, unii bătrâni s-au ridicat deasupra celorlalţi şi au ajuns să fie consideraţi episcopi, supraveghind mai multe congregaţii, lucru asupra căruia Isus avertizase (Matei 23:9–12). Termenul „biserică“, folosit iniţial cu privire la creştini, a fost utilizat ulterior şi cu referire la lăcaşul lor de închinare, clădirea însăşi. Nu după mult timp, unii episcopi au căutat să obţină bisericile care se potriveau rangului lor. Astfel a fost creat un nou cuvânt, prin care era descrisă biserica episcopului, şi anume: „catedrală“.

Cuvântul provine din grecescul kathedra, care înseamnă „scaun“. Prin urmare, catedrala era tronul episcopului, simbolul puterii sale temporale. Din catedrala sa, episcopul îşi extindea autoritatea asupra unui teritoriu, numit episcopie.

„Vremea catedralelor“

În 325 e.n., Conciliul de la Niceea a recunoscut oficial instalarea episcopilor în oraşe. Sprijiniţi acum de Statul Roman, episcopii obţineau frecvent din partea autorităţilor daruri costisitoare sub formă de pământuri. De asemenea, episcopii au preluat controlul asupra multor lăcaşuri de închinare păgâne. Când Imperiul Roman s-a fărâmiţat, structurile ecleziastice au supravieţuit, dobândind o poziţie proeminentă în evul mediu. Potrivit istoricului  francez Georges Duby, această perioadă a devenit în scurt timp „Vremea Catedralelor“.

Din secolul al VII-lea până în secolul al XIV-lea, populaţia Europei s-a triplat. De pe urma acestei explozii demografice au beneficiat în primul rând oraşele, care au început să prospere. În consecinţă, cele mai înfloritoare oraşe de reşedinţă episcopală erau locul cel mai potrivit pentru construirea imenselor catedrale. De ce? Deoarece aceste lucrări arhitectonice impunătoare puteau să înflorească doar acolo unde exista un permanent flux monetar!

Un alt factor care a favorizat construirea catedralelor a fost venerarea pe scară largă a Fecioarei Maria şi a moaştelor, practică ce s-a dezvoltat în secolele al XI-lea şi al XII-lea. Episcopii au dat o şi mai mare amploare acestei forme de închinare, sporind, astfel, popularitatea catedralelor lor. În Franţa acelor vremi, numeroase catedrale au primit titlul Notre-Dame (Stăpâna Noastră sau Maica Domnului). În enciclopedia catolică Théo se pune întrebarea: „Ce oraş nu i-a dedicat o biserică şi, adesea, catedrala?“ Astfel, catedrala Saint-Étienne, din Paris, a fost dedicată Maicii Domnului. Catedrala Notre-Dame din Chartres (Franţa) a devenit principalul sanctuar al Europei septentrionale. „Nici o personalitate — nici chiar Cristos însuşi — nu a dominat viaţa şi gândirea constructorilor de catedrale atât de mult ca Fecioara Maria“, se afirmă în lucrarea The Horizon Book of Great Cathedrals.

„Vom construi o catedrală aşa de mare. . .“

Dar de ce multe dintre aceste clădiri aveau dimensiuni atât de mari? Încă din secolul al IV-lea, catedralele din Trier (Germania) şi Geneva (Elveţia) ocupau suprafeţe foarte mari, în pofida numărului relativ mic de credincioşi. În secolul al XI-lea, populaţia oraşului Speyer (Germania) nu reuşea să umple imensa catedrală de aici. Prin urmare, lucrarea The Horizon Book of Great Cathedrals concluzionează că „dimensiunile şi somptuozitatea [catedralelor] trădau nenumărate motive pur laice“. Unul dintre acestea era „orgoliul episcopului sau al abatelui sub patronajul căruia avea să fie construit edificiul“.

În secolele al XII-lea şi al XIII-lea, catedralele aveau, în medie, 100 de metri lungime şi se urmărea ca înălţimea să fie egală cu lungimea. Catedrala din Winchester (Anglia), cu o lungime de 169 de metri, şi Domul din Milano (Italia), cu o lungime de 145 de metri, sunt construcţii remarcabile. „Vom construi o catedrală aşa de mare, încât, după ce va fi gata, privitorii vor crede că am fost nebuni“, a declarat în 1402 un cleric spaniol din Sevilla. De fapt, despre catedrala din Sevilla se spune că e a doua din lume ca mărime, înălţimea boltei sale superioare fiind de 53 de metri. Turnul catedralei din Strasbourg (Franţa) are o înălţime de 142 de metri, cât o clădire cu 39 de etaje. Turnul catedralei gotice din Ulm (Germania), ridicată în secolul al XIX-lea, măsoară 161 de metri, fiind cel mai înalt turn de piatră din lume. „Nici o cerinţă privind serviciul religios nu justifică aceste proporţii colosale“, a afirmat cu tărie istoricul Pierre du Colombier.

În secolele al XII-lea şi al XIII-lea, promotorii catedralelor au profitat de un alt ‘motiv pur laic’, şi anume, patriotismul urban. În Encyclopædia Britannica se spune că „oraşele se luau la întrecere care să construiască cea mai înaltă catedrală“. Membrii consiliilor orăşeneşti, cetăţenii bogaţi şi breslele au transformat catedralele în simboluri ale oraşului lor.

Costisitoare în trecut, costisitoare şi în prezent

Un scriitor a numit proiectele de construcţie ale catedralelor „abisuri financiare“. Aşadar, cum erau finanţate în trecut aceste clădiri, dacă ne gândim că şi în prezent sunt întreţinute la preţuri tot mai mari? Uneori, prelaţii, cum ar fi Maurice de Sully, din Paris, plăteau pentru ele din propriul buzunar. Alteori, cheltuielile erau  acoperite de conducătorii politici, un exemplu în acest sens fiind Iacob I Cuceritorul, rege al Aragonului. Totuşi, de cele mai multe ori, dieceza era cea care finanţa cu veniturile ei catedralele. Aceşti bani proveneau din taxe feudale şi impozite pe avere. De fapt, episcopul de Bologna (Italia) deţinea 2 000 de moşii! La toate acestea se adăugau impozitele religioase pe colecte, pe indulgenţe şi pe pedepsele pentru păcate. În Rouen (Franţa), cei ce obţineau dreptul de a mânca produse lactate în timpul postului mare al Paştelui plăteau pentru aşa-numitul Turn de Unt al catedralei.

Unii donatori foarte generoşi erau onoraţi prin păstrarea în biserică a chipurilor lor sub formă de vitralii sau statui. Principiul anonimatului pe care creştinii trebuiau să-l respecte când făceau donaţii fusese, după cât se pare, uitat (Matei 6:2). Întrucât cheltuielile depăşeau deseori aşteptările, era necesar un permanent flux monetar. Aşadar, nu e de mirare că setea de bani a dus, adesea, la delapidare şi jecmănire. De pildă, acuzaţia de erezie atrăgea în general după sine confiscarea bunurilor, făcându-se, astfel, posibilă prădarea aşa-zişilor eretici, cum ar fi catarii *, prin aceasta fiind finanţată construirea câtorva biserici.

Bineînţeles, pentru a întreţine acest flux monetar, biserica a trebuit să exercite presiuni constante. Nu masele au fost cele care s-au simţit dintr-o dată îmboldite să construiască astfel de edificii, deşi unii istorici susţin contrariul. Iată ce a afirmat istoricul Henry Kraus: „Cu toate că în evul mediu oamenii erau foarte religioşi, construirea bisericilor nu a fost o prioritate pentru ei“. Prin urmare, numeroşi istorici critică biserica pentru extravaganţa ei. În lucrarea The Horizon Book of Great Cathedrals se spune: „Banii cheltuiţi de Biserică pe construcţii ar fi putut fi folosiţi pentru hrănirea flămânzilor . . . sau pentru întreţinerea spitalelor şi a şcolilor. Astfel, s-ar putea spune că aceste catedrale au costat sute de mii de vieţi omeneşti“.

Cum au fost construite

Catedralele sunt o mărturie a ingeniozităţii omului. Este de-a dreptul uluitor că aceste edificii uriaşe au fost construite cu ajutorul unei tehnologii rudimentare. Mai întâi de toate erau întocmite planurile detaliate ale construcţiei. În carierele de piatră erau folosite şabloane pentru a se asigura uniformitatea elementelor decorative şi mărimea corectă a blocurilor de piatră. Acestea din urmă erau însemnate cu grijă, indicându-se astfel locul exact pe care îl ocupau în structură. Transportarea lor era extrem de anevoioasă şi de costisitoare, dar, în pofida acestui lucru, ‘între 1050 şi 1350, Franţa a extras mai multă piatră decât Egiptul antic’, a spus istoricul francez Jean Gimpel.

Pe şantierul de construcţie, muncitorii dădeau dovadă de multă îndemânare în folosirea primitivelor dispozitive de ridicare existente în acele timpuri — scripeţi şi trolii, mecanisme care, adesea, erau activate de oameni ce mergeau pe nişte roţi mari de lemn. Pe atunci nu se cunoşteau formulele matematice folosite azi de ingineri. Constructorii trebuiau să se bizuie pe instinct şi pe experienţă. De aceea, nu e de mirare că aveau loc numeroase accidente grave. De pildă, în 1284, bolţile catedralei din Beauvais (Franţa) s-au prăbuşit pentru că diametrul lor a fost prea mare. Cu toate acestea, elementele inovatoare, cum ar fi contrafortul, arcul butant, bolta ogivală şi pinaclul, le-au permis constructorilor să atingă noi înălţimi.

Lucrările de construcţie durau între 40 de ani, în cazul celor mai rapide (Salisbury, Anglia), şi câteva secole. Unele catedrale, de felul celor din Beauvais şi Strasbourg (Franţa), nu au fost terminate niciodată.

„O greşeală de prioritate“

Aceste ‘structuri frumoase şi extrem de costisitoare’, cum le-a numit papa Honorius al III-lea, au iscat de la bun început anumite dispute. Din rândul clericilor s-au ridicat voci împotriva muncii şi a sumelor fabuloase cheltuite. Pierre le Chantre, prelat din secolul al  XIII-lea la Notre-Dame de Paris, a declarat: „Construirea de biserici în maniera în care se face azi este un păcat“.

Chiar şi astăzi, catedrala din Évry, ca să nu menţionăm decât una, stârneşte critici aspre. După cum s-a arătat în ziarul francez Le Monde, în opinia multora catedralele reflectă „o greşeală de prioritate“, iar bisericile „ar trebui să investească mai degrabă în oameni şi în evanghelizare decât în pietre şi decoraţiuni“.

Nu încape îndoială că mulţi dintre cei ce au luat parte la construirea acestor imense edificii au avut o iubire sinceră şi, bineînţeles, „zel pentru Dumnezeu“, dar „nu potrivit cunoştinţei exacte“ (Romani 10:2). Isus Cristos nu a spus niciodată ca discipolii lui să construiască lăcaşuri de închinare somptuoase. El i-a îndemnat pe adevăraţii închinători să ‘se închine cu spirit şi adevăr’ (Ioan 4:21–24). În pofida frumuseţii lor, măreţele catedrale ale creştinătăţii nu reflectă acest principiu. Ele pot fi monumente închinate constructorilor lor, dar nu şi monumente care îi aduc glorie lui Dumnezeu.

[Notă de subsol]

^ par. 18 Vezi articolul „Catarii — Au fost ei martiri creştini?“, apărut în numărul din 1 septembrie 1995 al revistei Turnul de veghere, paginile 27–30, revistă publicată de Martorii lui Iehova.

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

Catedrala din Santiago de Compostela (Spania)

[Legenda fotografiilor de la pagina 15]

Sus: Rozasa catedralei Notre-Dame din Chartres (Franţa)

Deasupra: Detaliu al unui cioplitor în piatră, Notre-Dame din Paris

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Catedrala Notre-Dame din Paris, care datează din secolul al XII-lea

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Interiorul catedralei Notre-Dame din Amiens. Este cel mai mare lăcaş de cult din Franţa, bolţile ei având o înălţime de 43 de metri