Deşi sunt surdă şi oarbă, am găsit siguranţă

RELATARE DE JANICE ADAMS

Am fost aproape surdă încă de la naştere, totuşi am învăţat să mă descurc într-o lume care aude. Apoi, când eram la colegiu, am rămas şocată când mi s-a spus că urma să orbesc. Consilierul de la colegiu mi-a dat, cu bune intenţii, să citesc un articol despre modul cum se poate trăi fără vedere şi fără auz. Imediat mi-a atras atenţia o frază în care se spunea că cei ce sunt atât surzi, cât şi orbi sunt persoanele care suferă cel mai mult de singurătate. Am izbucnit în plâns.

M-AM născut la 11 iulie 1954, în oraşul Des Moines (Iowa, SUA), fiind singurul copil al lui Dale şi al lui Phyllis Den Hartog. Părinţilor mei nici nu le trecea prin minte că amândoi erau purtătorii unei anomalii genetice, cunoscute sub numele de sindromul Usher, o anomalie ce se caracterizează prin surditate congenitală însoţită de diminuarea treptată a acuităţii vizuale.

La început, părinţii nici nu bănuiau că aveam vreo problemă de sănătate. Probabil, pentru că încă puteam auzi sunetele de joasă frecvenţă, iar câteodată reacţionam la sunete. Totuşi, când au văzut că nu mi se dezvolta capacitatea de a vorbi, şi-au dat seama că ceva nu era în regulă cu mine. În cele din urmă, când aveam în jur de trei ani, medicul a stabilit că sufeream de surditate.

Vestea a fost zguduitoare pentru părinţii mei. Totuşi, erau hotărâţi să primesc cea mai bună educaţie posibilă. M-au dus la o excelentă grădiniţă pentru copii cu deficienţe de auz. Dar, pentru că eram aproape surdă, nu am reuşit nicicum să ţin pasul cu ceilalţi. Uneori îmi manifestam deznădejdea lovindu-mă cu capul de perete.

Trimisă la o şcoală specială

Părinţii au decis să mă înscrie la Institutul Central pentru Surzi (ICS), din Saint Louis (Missouri). În pofida preţului mare pe care trebuiau să-l achite şi a suferinţei la gândul că mă vor trimite de acasă la vârsta de cinci ani, ei s-au gândit că aceasta era cea mai bună perspectivă a mea de a duce o viaţă fericită şi de a mă realiza. Pe atunci, efectiv nu puteam să comunic cu părinţii mei.

O priveam pe mama cum îmi punea lucrurile într-un geamantan mare. Călătoria cu maşina părea că nu se mai sfârşeşte. Îmi amintesc că, atunci când le-am văzut pe celelalte fetiţe de la ICS fără mama lor, m-am gândit: „O, eu nu va trebui să stau aici pentru că eu îi am pe mami şi pe tati“. Când a sosit momentul să plece, părinţii mei au încercat să-mi explice că vor reveni peste câteva luni. Plângeam fără încetare şi mă ţineam strâns de ei, dar administratoarea m-a smuls din braţele lor, ca ei să poată pleca.

M-am simţit abandonată. În prima noapte la această şcoală, rămasă singură cu celelalte fetiţe care abia veniseră şi ele, am încercat să consolez o fetiţă care plângea făcându-mă că-i vorbesc, deşi pe atunci, de fapt, nu puteam vorbi. Administratoarea m-a certat şi a ridicat între noi un perete despărţitor, ca să nu mai încercăm să comunicăm. Din acel moment, peretele  nu s-a mai clintit de acolo. Izolarea era copleşitoare.

Treptat, mi-am dat seama că toţi eram acolo pentru că eram surzi. După nereuşita pe care o avusesem la grădiniţă, probabil că părinţii totuşi mă iubeau, însă eu mă gândeam că era vina mea. Eram hotărâtă să reuşesc de data asta şi, într-o bună zi, să mă întorc în familie.

Instruirea primită la ICS era excelentă. Deşi nu ni se permitea să folosim limbajul mimico-gestual, adică limbajul semnelor, se punea mare accent pe instruirea individuală în labiolectură şi vorbire. Ţineam pasul şi cu toate materiile predate în şcolile normale. Deşi sunt de părere că metoda pur orală, cum este ea numită, nu dă rezultate în cazul multor copii surzi, aceasta a dat rezultate în cazul meu şi m-am simţit satisfăcută. Cu ajutorul aparatelor auditive, am învăţat să înţeleg mişcările buzelor şi sunetele înăbuşite pe care le percepeam din vorbirea altora. Majoritatea oamenilor care nu aveau probleme de auz au început să înţeleagă vorbirea mea, deşi deficientă, totuşi îmbunătăţită. Părinţii şi profesorii mei erau foarte satisfăcuţi de progresul meu. Totuşi, tânjeam să fiu din nou acasă.

În fiecare vacanţă de vară, îi imploram pe părinţi să mă lase să rămân acasă şi să merg la şcoală în Iowa, totuşi pe plan local nu existau încă programe de instruire pentru surzi. După ce mă întorceam la şcoală, mama îmi trimitea câte o scrisoare în fiecare zi împreună cu o gumă de mestecat. Cât de mult preţuiam guma aceea pentru iubirea pe care o reprezenta! În loc să o mestec, păstram fiecare bucată, iar apoi mă bucuram de ele îndeosebi când mă simţeam deprimată.

Din nou acasă, dar încep problemele

În sfârşit, la vârsta de zece ani, părinţii m-au adus acasă. Eram atât de fericită şi mă simţeam în atât de mare siguranţă împreună cu familia! Am fost înscrisă la o şcoală specială locală, din Des Moines, pentru copii cu deficienţe de auz. În cele din urmă, am fost integrată într-o clasă normală pentru că eram destul de bună la labiolectură şi îmi dezvoltasem o vorbire inteligibilă. Totuşi, în noua situaţie în care mă aflam am început să mă confrunt cu multe dificultăţi.

În dormitorul de la ICS mă simţisem acceptată de colegele mele surde. Acum însă, când aveam de-a face cu mai multe persoane deodată, nu puteam urmări în întregime conversaţiile rapide. Prin urmare, eram lăsată la o parte. Doream atât de mult să fiu acceptată!

Acest lucru a stârnit în mine dorinţa de a fi acceptată de băieţi, ajungând uneori în situaţii compromiţătoare. Şi nu ştiam cum să spun nu în astfel de situaţii. Când aveam 14 ani, am fost violată; dar nu am spus nimănui. Deşi părinţii mei mă iubeau şi se interesau întotdeauna de mine, mă simţeam izolată şi deznădăjduită.

Datorită aparatelor mele auditive puteam asculta într-o oarecare măsură muzică, dar alegerile mele în privinţa muzicii erau discutabile. Ascultam „acid rock“ la volum ridicat. De asemenea, am început să fumez cu regularitate marijuana şi să mă izolez din ce în ce mai mult de societate. Chiar şi acum regret amarnic când privesc înapoi spre acei ani tumultuoşi şi spre durerea pe care le-am cauzat-o părinţilor mei.

Eforturi de a-mi îmbunătăţi viaţa

În această perioadă, simţeam o sete continuă de a învăţa şi o dorinţă creatoare de nestăvilit. Tot timpul citeam, pictam, coseam şi brodam. Doream să realizez mai multe în viaţă decât ceea ce le rezerva viitorul prietenilor mei care căzuseră în capcana drogurilor. Aşadar, m-am înscris la un colegiu din apropierea casei ca să-mi cultiv interesul pentru artă. Cam în aceeaşi perioadă, m-am hotărât să învăţ limbajul mimico-gestual, deoarece mă simţeam dezamăgită pentru că eram lăsată la o parte.

În cele din urmă, m-am transferat la Institutul Naţional Tehnic pentru Surzi, din Rochester (New York), pentru a mă specializa în arta ceramică. Deşi vedeam din ce în ce mai slab, lucru pe care oarecum refuzam să-l accept, simţeam că viaţa mea intrase pe făgaşul cel bun. Însă, în această perioadă, consilierul meu de la colegiu m-a făcut să înfrunt realitatea spunându-mi că urma să orbesc.

 Instituţia nu dispunea de mijloacele necesare pentru a se îngriji de necesităţile mele, prin urmare trebuia să plec. Ce aveam să fac? Deşi mă întrista ideea că, nu peste mult timp, urma să orbesc, eram hotărâtă să găsesc o modalitate de a duce o viaţă independentă şi de a nu ajunge, aşa cum se spunea în articolul pe care mi l-a dat consilierul, ‘una dintre persoanele care suferă cel mai mult de singurătate’. M-am întors acasă la Iowa pentru a învăţa să citesc în Braille şi să folosesc bastonul.

Mă mut la Washington, D.C.

Universitatea Gallaudet din Washington, D.C., era singura universitate din lume a cărei facultate de litere oferea servicii specializate pentru studenţii surzi şi orbi. M-am transferat acolo, iar în 1979 am absolvit facultatea cu diplomă de onoare. Din nou m-am simţit bine pentru că am avut parte de succes pe plan intelectual.

Totuşi, mă simţeam în continuare izolată de colegii mei. Privată de vedere, învăţasem limbajul mimico-gestual exact la timp ca să încep să simt că aparţineam unui grup: comunitatea surzilor. Limbajul mimico-gestual pe care îl folosesc este identic cu cel în care comunică şi alţi surzi. Totuşi, pentru că sunt nevoită să-mi pun mâinile peste ale lor ca să-i înţeleg, unii surzi mă evitau simţindu-se stânjeniţi. Am început să mă întreb dacă urma să fiu vreodată acceptată cu adevărat de vreun grup de oameni.

În căutarea religiei adevărate

Până să devin adultă, religia nu mi-a adus mângâiere. Iar, la colegiu, deşi participam la un curs de religie, nu am primit niciodată răspuns la numeroasele mele întrebări. După ce am absolvit colegiul, am continuat să caut răspuns la întrebările mele. În această perioadă mă simţeam nefericită din cauza relaţiilor pe care le aveam, prin urmare am început să mă rog lui Dumnezeu să mă îndrume.

În 1981, am intrat din nou la Universitatea Gallaudet ca să-mi iau licenţa în counselling în materie de reintegrare socială. Am continuat să mă rog pentru ajutor ca să găsesc religia adevărată. Mai mulţi oameni s-au oferit să mă ia cu ei la biserica lor, dar dintr-un motiv sau altul nu au mai venit pe la mine. Atunci l-am cunoscut pe Bill, care avea auzul normal şi care participa şi el la acest curs postuniversitar. Din întâmplare, el a descoperit că mă interesa şi pe mine într-o oarecare măsură Biblia şi mi-a spus că el învăţa tot felul de lucruri interesante de la Martorii lui Iehova.

Prima mea impresie despre Martorii lui Iehova a fost că erau o sectă iudaică, opinie larg răspândită printre surzi. Bill m-a asigurat că nu aşa stăteau lucrurile şi mi-a spus că cea mai bună modalitate de a ne convinge era să asistăm la una dintre întrunirile lor. De fapt, nu voiam să merg, dar mi-am adus aminte de rugăciunile mele. Am acceptat, însă nu fără o oarecare reţinere, cu condiţia de a sta pe ultimul rând ca să putem fugi dacă încercau să exercite presiuni asupra noastră.

M-am simţit ca acasă

În timp ce mergeam spre întrunire, aveam mari emoţii. Amândoi eram îmbrăcaţi în blugi şi în tricouri. M-am bucurat că am ajuns puţin mai târziu, pentru că nu voiam să am de-a face cu nimeni înainte de întrunire. Bill interpreta detaliat tot ce nu puteam vedea şi auzi. Deşi nu înţelegeam pe deplin ce se întâmpla, m-au impresionat două lucruri: Vorbitorul folosea deseori Biblia, iar copiii, care stăteau cu părinţii lor, erau foarte activi la întrunire. După întrunire, nu s-au exercitat deloc presiuni asupra noastră, dimpotrivă, am fost întâmpinaţi cu căldură în pofida îmbrăcămintei noastre şi a diferenţei de rasă.

 Eram singurii albi din Sala Regatului. Deşi nu-mi dădeam seama că aveam prejudecăţi cu privire la negri, la început nu m-am simţit în largul meu acolo. Totuşi, mesajul adevărului biblic era prea puternic ca să permit disconfortului să mă oprească. Am început să asistăm cu regularitate la întruniri. O dificultate şi mai mare pe care am întâmpinat-o a fost că în acea congregaţie nu erau surzi. Aşadar, când am auzit că în altă congregaţie erau câţiva surzi, am început să mergem acolo. Şi în noua congregaţie, eram singurii albi dintre cei prezenţi. Totuşi, aceştia ne-au făcut să ne simţim ca acasă.

Am acceptat oferta unui studiu biblic. În sfârşit, primeam răspunsuri la întrebările mele. Nu le înţelegeam întotdeauna imediat, dar acestea erau biblice. Făcând cercetări mai profunde şi meditând asupra lor, am ajuns în cele din urmă să înţeleg adevărurile biblice. Pentru prima dată în viaţă, am ajuns să mă simt aproape de Iehova ca Dumnezeu adevărat. În acelaşi timp, eu şi Bill am devenit prieteni apropiaţi. Ştiam că îi plăcea de mine, însă am rămas surprinsă când m-a cerut în căsătorie. Plină de fericire, am acceptat. Bill s-a botezat la scurt timp după căsătoria noastră, iar eu l-am urmat după câteva luni, la 26 februarie 1983.

Găsesc siguranţa pe care o căutam

La început mi-a fost teamă că aveam să mă simt izolată, deoarece în congregaţia noastră nu erau decât doi surzi, iar ei nu ştiau să comunice cu o persoană atât surdă, cât şi oarbă. Simţeam că congregaţia noastră era iubitoare şi călduroasă, totuşi la început nu am putut comunica direct cu membrii ei. Acest lucru mă întrista. De multe ori mă simţeam descurajată şi singură. Însă un gest amabil al unui frate spiritual sau al unei surori îmi mişca inima şi îmi ridica moralul. Şi Bill m-a încurajat să perseverez în minister şi să mă rog lui Iehova ca mai mulţi surzi să se asocieze cu congregaţia.

M-am hotărât să-mi iau un câine-călăuză, ca să fiu mai independentă. Câinele îmi risipea sentimentul de izolare. Când Bill era la serviciu, puteam merge la Sala Regatului să mă întâlnesc cu grupul care urma să participe la ministerul creştin. De-a lungul anilor am avut patru câini-călăuză şi fiecare a fost ca un membru al familiei.

Deşi câinele-călăuză îmi era de mare ajutor, tânjeam după compania oamenilor. Cu timpul, Iehova ne-a binecuvântat eforturile de a cultiva interesul faţă de Biblie în rândul surzilor. Acest interes a crescut până acolo încât, în Washington, D.C., s-a format o congregaţie în care se comunica în limbajul mimico-gestual. În sfârşit, puteam comunica cu fiecare membru al congregaţiei!

Bill s-a calificat să slujească în calitate de bătrân şi a fost numit supraveghetorul care prezidează al acestei congregaţii. Conducerea de studii biblice cu surzi şi cu persoane atât surde, cât şi oarbe îmi furniza o mare bucurie, iar, în prezent, un număr mare dintre aceştia îi slujesc lui Iehova. De asemenea, am ajutat surori din congregaţia noastră care aud să fie mai eficiente în teritoriul cu persoane surde.

Un timp de încercări

În 1992 am fost copleşită de o mare depresie din cauza tratamentului abuziv la care am fost supusă în adolescenţă. Câţiva ani nu mi-am putut desfăşura activităţile normale ale vieţii. Mă simţeam limitată; dar nu din cauza surdităţii sau a cecităţii, ci din cauza zbuciumului sufletesc. De multe ori aveam impresia că nu puteam suporta să merg la întrunire sau în minister şi îl imploram pe Iehova să-mi dea puterea de a-mi păstra integritatea. Drept urmare, am lipsit rareori de la întruniri şi am participat cu regularitate la minister pe tot parcursul acelor ani întunecaţi. — Matei 6:33.

În 1994 ne-am mutat la Vancouver, Columbia Britanică (Canada), ca să ajutăm la formarea altei congregaţii cu comunicare în limbajul mimico-gestual. Nu a fost uşor. Am lăsat în urmă un oraş cunoscut şi mulţi prieteni dragi. Deşi nu eram complet vindecată de depresie şi de anxietate, bucuria de a vedea formându-se o nouă congregaţie în Vancouver m-a făcut să înţeleg că au meritat toate sacrificiile. Mi-am făcut şi în noua noastră congregaţie prieteni foarte buni şi am ajuns să mă simt ca acasă.

 Binecuvântaţi de Tatăl nostru iubitor

În 1999, împreună cu soţul meu şi cu alţi doi Martori am mers într-o vizită în Haiti pentru şase săptămâni ca să ajutăm la parcurgerea teritoriului cu surzi. Sub îndrumarea filialei Martorilor lui Iehova de acolo, i-am învăţat pe membrii congregaţiei limbajul mimico-gestual şi am predicat alături de ei în teritorii cu surzi relativ neatinse. În câteva săptămâni s-au început peste 30 de studii biblice cu surzi care manifestau interes! M-am întors acasă revigorată spiritualiceşte şi am început ministerul cu timp integral ca pionieră în septembrie 1999. Cu ajutorul lui Iehova, al iubitului meu soţ şi al congregaţiei care m-a susţinut mult, stările de depresie nu mi-au răpit bucuria.

De-a lungul anilor, am simţit cât de tandră este afecţiunea lui Iehova (Iacov 5:11). El se îngrijeşte de toţi membrii poporului său, dar îndeosebi de cei cu necesităţi speciale. Prin intermediul organizaţiei sale, am reuşit să beneficiez de Sfintele Scripturi — Traducerea lumii noi şi de alte publicaţii în Braille. De asemenea, mă bucur de congrese interpretate în limbajul mimico-gestual. Congregaţia mă susţine în mod iubitor interpretându-mi tactil informaţiile — făcând gesturile în palmele mele —, astfel încât să mă pot bucura din plin de toate întrunirile. În pofida dublei infirmităţi, am găsit siguranţă în mijlocul poporului lui Iehova. Nu numai că primesc, dar şi dau, iar acest lucru îmi procură o mare bucurie. — Faptele 20:35.

Aştept cu nerăbdare să-mi recapăt atât auzul, cât şi vederea în lumea nouă a lui Iehova. Până atunci însă, nu mai sunt printre persoanele care suferă cel mai mult de singurătate din lume, ci am găsit o familie mondială alcătuită din milioane de fraţi şi surori spirituale. Şi toate acestea, graţie lui Iehova, care a promis că nicidecum nu mă va lăsa şi nicidecum nu mă va părăsi. Într-adevăr, în pofida tuturor dificultăţilor, pot spune: „Iehova este ajutorul meu; nu mă voi teme“. — Evrei 13:5, 6.

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Gesturi făcute în palma mea

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

În prezent, împreună cu soţul meu, Bill