Salt la conţinut

Salt la cuprins

Lupta mea cu o boală debilitantă

Lupta mea cu o boală debilitantă

 Lupta mea cu o boală debilitantă

RELATARE DE TANYA SALAY

Până în urmă cu câţiva ani, am fost o mamă foarte activă şi un ministru cu timp integral în Luverne, un orăşel din Alabama. Aici, viaţa este liniştită, nu trepidantă. Totul părea să meargă bine atât în privinţa mea, cât şi în privinţa soţului meu, Duke, şi a fiului meu, Daniel. Apoi, o simplă operaţie a dus la o schimbare radicală a stilului nostru de viaţă.

 PROBLEMELE noastre au început în 1992, când mi s-⁠a efectuat o histerectomie. La scurt timp după aceea, am început să am dureri constante sfâşietoare şi să urinez frecvent (de 50 sau 60 de ori pe zi). În cele din urmă, ginecologul meu curant mi-⁠a stabilit o întrevedere cu un medic urolog în încercarea de a determina cauza problemei.

Am mers la spital pentru a mi se face mai multe teste. Cu ocazia primei vizite, urologul a stabilit diagnosticul: cistită interstiţială, sau o inflamaţie debilitantă a vezicii urinare. Nu a fost uşor să se stabilească diagnosticul, deoarece simptomele cistitei interstiţiale sunt asemănătoare cu cele ale altor tulburări ale tractului urinar. Mai mult decât atât, nu există un test decisiv pentru identificarea cistitei interstiţiale. Prin urmare, medicii trebuie să se folosească de metoda eliminării pentru a stabili diagnosticul de cistită interstiţială.

Medicul nostru ne-⁠a spus fără menajamente că, întrucât tratamentul este de puţin folos, va trebui în cele din urmă să se recurgă la înlăturarea vezicii urinare! El a spus că există şi alte tratamente, dar că toate sunt ineficiente. Bineînţeles, a fost o adevărată lovitură pentru noi. Fusesem destul de sănătoasă până atunci. Ca Martori ai lui Iehova, eu şi Duke activaserăm ca miniştri cu timp integral mai mulţi ani la rând, iar acum mi se spunea că trebuia să mi se extirpe vezica. Mă bucur că am avut parte de mult sprijin din partea soţului meu.

Ne-⁠am hotărât să consultăm alt urolog. Am încercat la mai mulţi medici. Din nefericire, pe atunci mulţi medici cunoşteau foarte puţine lucruri despre cistita interstiţială. De asemenea, mulţi urologi au propriile teorii cu privire la cistita interstiţială, prin urmare tratamentul recomandat diferă de la medic la medic. Într-⁠o revistă medicală se afirmă: „Boala tinde să se cronicizeze“. În alta se spune: „Oamenii de ştiinţă nu au găsit încă un tratament pentru cistita interstiţială şi nici nu pot prevedea cine va reacţiona cel mai bine la un tratament anume. . . . Întrucât medicii nu ştiu care sunt cauzele cistitei interstiţiale, scopul tratamentelor este acela de a alina simptomele“.

Aveam dureri atât de mari din cauza spasmelor şi a frecvenţei cu care urinam, încât eram dispusă să încerc orice mă sfătuiau medicii. Am încercat peste 40 de medicamente, precum şi plante medicinale, acupunctură, anestezii tronculare, injecţii epidurale şi spinale şi stimularea electrică transcutanată nervoasă, pe parcursul căreia, timp de câteva minute sau ore, pătrund în corp impulsuri electrice slabe. Am făcut cât de multe cercetări am putut, care m-⁠au ajutat cel puţin să înţeleg într-⁠o oarecare măsură ce mi se întâmpla.

În prezent iau metadonă, un calmant, împreună cu alte şase medicamente. De asemenea, merg cu regularitate la o clinică de tratare a durerii, unde, pentru alinarea durerii, mi se fac injecţii epidurale şi mi se administrează steroizi. Pentru frecvenţa cu care urinez, merg la spital tot la trei sau patru luni în vederea unui tratament numit hidrodistensie, care constă în introducerea în vezică a unui lichid, astfel încât aceasta să se umfle ca un balon. Mi s-⁠a aplicat această procedură medicală de câteva ori. De obicei, efectele durează câteva luni. În ultimii ani am fost în spital de peste 30 de ori.

Dar cum stau lucrurile cu ultima soluţie, înlăturarea vezicii? O autoritate în materie spune: „Majoritatea medicilor nu recurg cu uşurinţă la operaţie, deoarece rezultatul este imprevizibil în cazul fiecărui pacient: unii oameni chiar şi după intervenţia chirurgicală continuă să aibă simptome“. Aşadar, nu mă gândesc încă la această opţiune.

Uneori, durerea este atât de mare şi constantă, încât îmi este greu să nu ajung la disperare. Mi-⁠a trecut prin minte chiar să pun capăt la toate. Însă nu am putut suporta gândul că o asemenea acţiune ar aduce oprobriu asupra numelui lui Iehova. Îmi dau seama cât de importante sunt rugăciunea şi studiul personal, precum şi cultivarea unei prietenii strânse cu Iehova, deoarece nu ştii niciodată ce anume se poate întâmpla, fapt care să-⁠ţi schimbe total viaţa. Prietenia cu Iehova efectiv m-⁠a ţinut în viaţă de când am început să sufăr de această boală, întrucât ştiu că altfel m-⁠aş fi sinucis.

Privind înapoi la cei nouă ani care au trecut, îmi dau seama cât de repede se poate schimba  viaţa. Îmi plac mult cuvintele din Eclesiastul 12:1, unde se spune: „Adu-⁠ţi aminte de Creatorul tău în zilele tinereţii tale, înainte de a veni zilele cele rele şi de a se apropia anii când vei zice: «Nu găsesc nici o plăcere în ei»“. De asemenea, sunt atât de recunoscătoare că am început ministerul cu timp integral la 15 ani şi am reuşit să-⁠l efectuez aproape 20 de ani! În tot acest timp, am cultivat relaţii strânse cu Iehova.

Îi sunt recunoscătoare lui Iehova pentru soţul meu şi pentru fiul meu, Daniel, care îmi acordă atât de mult sprijin. De asemenea, este foarte încurajator când fraţii şi surorile din congregaţie îmi dau un telefon sau mă vizitează. Iarna îmi este greu să ies din casă, deoarece frigul îmi agravează spasmele. În această perioadă însă, depun mărturie prin telefon, fapt care mă ajută să-⁠mi păstrez vie în minte speranţa despre Paradis. Aştept cu nerăbdare timpul când boala şi suferinţa vor aparţine trecutului şi nici măcar nu ne vom mai aduce aminte de ele. — Isaia 33:24.