Salt la conţinut

Salt la cuprins

Partea a II-a — Martori până în cea mai îndepărtată parte a pământului

Partea a II-a — Martori până în cea mai îndepărtată parte a pământului

 Capitolul 22

Partea a II-a — Martori până în cea mai îndepărtată parte a pământului

Lucrarea de proclamare a Regatului desfăşurată din 1914 până în 1935 este prezentată de la pagina 423 până la pagina 443. Martorii lui Iehova arată că 1914 este anul în care Isus Cristos a fost întronat ca Rege ceresc cu autoritate asupra naţiunilor. Când s-a aflat pe pământ, Isus a prezis că predicarea mondială a mesajului despre Regat, în pofida unei intense persecuţii, urma să constituie un element al semnului prezenţei sale în puterea Regatului. Ce s-a întâmplat în anii de după 1914?

ÎN 1914, Europa a fost târâtă imediat în primul război mondial. Apoi acesta a cuprins şi alte ţări, implicând, potrivit estimărilor, 90 la sută din populaţia lumii. Cum au influenţat evenimentele legate de acest război activitatea de predicare a slujitorilor lui Iehova?

Anii întunecaţi ai primului război mondial

În primii ani ai războiului puţine obstacole s-au ivit în calea lucrării, excepţie făcând Germania şi Franţa. În multe locuri au fost distribuite în mod gratuit tracte, iar prezentarea „Foto-Dramei“ a continuat şi după 1914, deşi la scară mult mai redusă. Pe măsură ce febra războiului a crescut, clericii din Indiile Britanice Occidentale au lansat zvonul că Evander Coward, reprezentantul Societăţii Watch Tower, era un spion german, fapt pentru care a primit ordin să plece. În 1917, când s-a iniţiat răspândirea cărţii Taina împlinită, opoziţia s-a extins pe scară largă.

Publicul era nerăbdător să primească această carte. În numai câteva luni, Societatea a trebuit să-şi mărească de peste zece ori comanda făcută iniţial tipografiilor. Dar clericii creştinătăţii erau furioşi, deoarece cartea demasca doctrinele lor false. Ei au profitat de isteria războiului pentru a-i denunţa pe Studenţii în Biblie autorităţilor guvernamentale. Pe tot cuprinsul Statelor Unite, femeile şi bărbaţii care erau depistaţi că distribuiau publicaţiile Studenţilor în Biblie erau atacaţi de gloate şi erau acoperiţi  cu smoală şi cu pene. În Canada, s-au făcut percheziţii la domiciliu, iar persoanele la care au fost găsite publicaţii provenind de la Asociaţia Internaţională a Studenţilor în Biblie au fost supuse unor amenzi mari sau pedepsei cu închisoarea. Totuşi, Thomas Sullivan, care se afla pe atunci la Port Arthur (Ontario), relata că, într-o ocazie, când a fost ţinut sub stare de arest pentru o noapte, poliţiştii din oraş au luat acasă pentru ei personal şi pentru prietenii lor literatura interzisă, distribuind astfel întregul stoc disponibil, care consta din aproximativ 500 sau 600 de exemplare.

Chiar sediul mondial al Societăţii Watch Tower a ajuns să fie atacat, iar unii membri ai biroului administrativ au fost condamnaţi la ani grei de închisoare. Adversarilor li s-a părut că Studenţii în Biblie primiseră lovitura de graţie. Mărturia lor, desfăşurată într-un mod care atrăgea atenţia unui public vast, ajunsese, ca să zicem aşa, să înceteze.

Cu toate acestea, chiar Studenţii în Biblie care se aflau la închisoare au găsit ocazii să le depună mărturie camarazilor de detenţie despre scopul lui Dumnezeu. Când funcţionarii Societăţii şi colaboratorii lor apropiaţi au sosit la închisoarea din Atlanta (Georgia), la început li s-a interzis să predice. Dar ei au discutat între ei despre Biblie, iar alţii au fost atraşi de comportamentul şi de modul lor de viaţă. După câteva luni, directorul adjunct al închisorii le-a încredinţat sarcina de a le acorda instruire religioasă celorlalţi deţinuţi. Asistenţa la aceste cursuri a ajuns, în cele din urmă, la aproximativ 90 de persoane.

Şi alţi creştini loiali au găsit modalităţi de a depune mărturie în acei ani de război. Uneori, datorită lor, mesajul despre Regat a ajuns să fie răspândit în ţări în care vestea bună nu fusese încă predicată. Astfel, în 1915, un Student în Biblie de origine columbiană din New York a expediat Planul divin al vârstelor în limba spaniolă unui bărbat din Bogota (Columbia), pe nume Ramón Salgar. După aproximativ şase luni a sosit răspunsul. Ramón Salgar studiase cu atenţie cartea, era încântat de ea şi dorea 200 de exemplare pentru a le distribui altora. Fratele J. Mayer, din Brooklyn (New York), a expediat şi el numeroase exemplare ale publicaţiei Bible Students Monthly în limba spaniolă. Un număr considerabil dintre acestea au ajuns în Spania. Iar Alfred Joseph, aflat pe atunci în Barbados, când a încheiat un contract de muncă în Sierra Leone (Africa de Vest), a profitat de această ocazie pentru a depune mărturie aici despre adevărurile biblice pe care le învăţase recent.

Colportorii, al căror minister implica efectuarea de vizite la domiciliu, precum şi în cartiere de afaceri, au avut uneori mai multe dificultăţi. Dar în 1916, mulţi care merseseră în El Salvador, Honduras şi Guatemala le împărtăşeau activ oamenilor adevărurile dătătoare de viaţă. În această perioadă, Fanny Mackenzie, o colportoare de naţionalitate britanică, a efectuat două călătorii cu vaporul în Orient, oprindu-se în China, Japonia şi Coreea pentru a distribui literatură biblică şi apoi a continuat să cultive interesul, scriind scrisori.

 Totuşi, potrivit rapoartelor existente, în 1918 numărul Studenţilor în Biblie din întreaga lume, care predicau într-o oarecare măsură vestea bună, scăzuse cu 20 la sută în comparaţie cu anul 1914. Aveau ei să persevereze în minister, după maltratările suferite pe parcursul anilor de război?

Reînsufleţiţi

La 26 martie 1919, preşedintele Societăţii Watch Tower şi colaboratorii săi au fost eliberaţi din detenţia nedreaptă la care fuseseră condamnaţi. S-au conceput imediat planuri pentru a promova proclamarea mondială a veştii bune a Regatului lui Dumnezeu.

În luna septembrie a aceluiaşi an, la adunarea generală de la Cedar Point (Ohio), Joseph Rutherford, preşedintele de atunci al Societăţii, a ţinut un discurs în care a scos în evidenţă că lucrarea cu adevărat importantă pe care o aveau de îndeplinit slujitorii lui Iehova era anunţarea glorioasei veniri a Regatului mesianic al lui Dumnezeu.

Cei care participau pe atunci la această lucrare erau însă puţini la număr. Unii, care se retrăseseră din cauza fricii, au redevenit activi în 1918, iar lor li s-au alăturat alţi câţiva. Dar statisticile existente arată că în 1919 depuneau mărturie în mod activ numai aproximativ 5 700 de vestitori, din 43 de ţări. Totuşi, Isus prezisese: „Această veste bună a regatului va fi predicată pe tot pământul locuit, ca mărturie tuturor naţiunilor“ (Mat. 24:14NW). Cum se putea realiza acest lucru? Ei nu ştiau aceasta şi nu ştiau nici cât timp avea să continue mărturia. În orice caz, slujitorii loiali ai lui Dumnezeu erau dornici şi nerăbdători să continue lucrarea. Ei aveau încredere că Iehova avea să dirijeze lucrurile conform voinţei sale.

Ei au pornit cu un zel reînsufleţit în lucrarea pe care o vedeau indicată în mod clar în Cuvântul lui Dumnezeu. În trei ani, potrivit rapoartelor existente, numărul celor care participau la proclamarea publică a Regatului lui Dumnezeu aproape că s-a triplat, iar în comparaţie cu anul 1919, în 1922 aceştia predicau în încă 15 ţări.

Un subiect care stârneşte curiozitate

Ce mesaj entuziasmant proclamau ei: „Milioane de oameni care trăiesc acum nu vor muri niciodată“! Fratele Rutherford ţinuse un discurs pe această temă în 1918. Acesta era şi titlul unei cărţi broşate de 128 de pagini, editată în 1920. Din anul 1920 până în 1925, în întreaga lume, acelaşi subiect a fost prezentat de repetate ori şi în peste 30 de limbi, în toate zonele în care existau oratori disponibili pentru a ţine întruniri publice. În loc să spună că toţi oamenii buni merg la cer, cum susţine creştinătatea, acest discurs atrăgea atenţia asupra speranţei oferite de Biblie: viaţă veşnică pe un pământ paradiziac pentru omenirea ascultătoare (Is. 45:18; Apoc. 21:1–5). În discurs se exprima totodată convingerea că momentul realizării acestei speranţe era foarte aproape.

 Pentru a face publicitate discursului, s-au făcut anunţuri în ziare şi s-au folosit afişe. Subiectul stârnea curiozitate. La 26 februarie 1922, numai în Germania au fost prezente peste 70 000 de persoane în 121 de localităţi. Nu era ceva neobişnuit ca într-un singur loc să fie adunate mii de persoane. La Cape Town (Africa de Sud), de exemplu, cu ocazia ţinerii acestei conferinţe la Teatrul de Operă, au fost prezente 2 000 de persoane. În sala Universităţii din capitala Norvegiei, nu numai că au fost ocupate toate locurile, dar numărul celor care n-au putut să intre a fost atât de mare, încât programul a trebuit să fie repetat cu o oră şi jumătate mai târziu, cu sala, din nou, arhiplină.

La Klagenfurt (Austria), Richard Heide i-a spus tatălui său: „Mă duc să ascult acest discurs, indiferent ce-ar zice oricine. Vreau să ştiu dacă este vorba de o înşelătorie sau dacă este ceva adevărat aici!“ El a fost profund mişcat de cele auzite, iar la scurt timp după aceea, el şi sora lui, precum şi părinţii lor, le vorbeau altora despre acest subiect.

Dar mesajul Bibliei nu era numai pentru cei care asistau la un discurs public. El trebuia comunicat şi altora, nu numai publicului în general, ci şi conducătorilor religioşi şi politici. Cum se putea realiza acest obiectiv?

Distribuirea unor declaraţii puternice

Pentru a ajunge la milioanele de persoane care ştiau numai din auzite de Studenţii în Biblie şi de mesajul proclamat de ei, s-a recurs la folosirea de materiale tipărite. Din 1922 până în 1928 a fost depusă o mărturie eficientă prin intermediul a şapte declaraţii puternice, rezoluţii adoptate la congresele anuale ale Studenţilor în Biblie. După congrese, majoritatea acestor rezoluţii au fost distribuite într-un număr total de 45 până la 50 de milioane de exemplare: o realizare cu adevărat extraordinară pentru micul grup de proclamatori ai Regatului de atunci!

Rezoluţia din 1922 s-a intitulat „O provocare la adresa conducătorilor lumii“. Da, aceştia erau provocaţi să-şi justifice afirmaţia că le-ar putea aduce oamenilor  pacea, prosperitatea şi fericirea sau, în caz contrar, să recunoască faptul că numai Regatul lui Dumnezeu încredinţat lui Mesia poate realiza aceste lucruri. În Germania, această rezoluţie a fost expediată sub formă de scrisori recomandate kaizerului german aflat în exil, preşedintelui şi tuturor membrilor Dietei imperiale; iar aproximativ patru milioane şi jumătate de exemplare au fost destinate publicului. În Africa de Sud, Edwin Scott, care purta publicaţiile în spate, într-un sac, iar în mână ţinea un băţ pentru a se apăra de câinii răi, a efectuat vizite în 64 de oraşe, distribuind personal 50 000 de exemplare ale rezoluţiei. După aceea, când pastorii Bisericii olandeze din Africa de Sud au făcut vizite la domiciliile enoriaşilor pentru a face colectă, mulţi dintre aceştia le-au pus rezoluţia în faţă spunând: „Ar trebui să citiţi asta şi atunci nu aţi mai veni să ne cereţi bani“.

În 1924, rezoluţia intitulată „Clericii puşi sub acuzaţie“ a demascat învăţăturile şi practicile nescripturale ale clerului, a denunţat rolul pe care l-a avut acesta în timpul războiului mondial şi i-a îndemnat pe oameni să studieze Biblia pentru a afla personal minunatele măsuri luate de Dumnezeu în vederea binecuvântării omenirii. În acea perioadă, în Italia, tipografilor li se cerea să-şi indice numele pe toate lucrările tipărite şi erau consideraţi răspunzători de conţinutul acestora. Studenţii în Biblie care coordonau lucrarea din Italia au prezentat un exemplar al acestei rezoluţii autorităţilor guvernamentale, care au examinat-o şi au eliberat imediat o autorizaţie de tipărire şi de distribuire a acesteia. Şi tipografii au fost de acord să o publice. Fraţii din Italia au distribuit 100 000 de exemplare. Ei s-au asigurat îndeosebi ca papa şi alte oficialităţi de la Vatican să primească fiecare câte un exemplar.

În Franţa, distribuirea acestei rezoluţii a stârnit o reacţie vehementă şi uneori violentă din partea clerului. Într-un moment de desperare, un cleric din Pomerania (Germania) a intentat un proces împotriva Societăţii şi a reprezentantului său, dar tribunalul, după ce a auzit textul integral al rezoluţiei, a dat un verdict în defavoarea clericului. În provincia Quebec din Canada, Studenţii în Biblie au efectuat această lucrare în primele momente ale dimineţii, începând de la orele 3.00, pentru ca distribuirea rezoluţiei la locuinţele oamenilor să nu fie împiedicată de acţiunile adversarilor, care nu voiau ca lumea să cunoască adevărul. Ce perioadă emoţionantă!

 Recunoştinţă pentru răspunsuri îmbucurătoare

În timpul primului război mondial, mulţi armeni fuseseră alungaţi fără menajamente din locuinţele lor şi din ţara lor natală. Cu numai două decenii înainte, sute de mii de armeni fuseseră masacraţi, iar alţii fugiseră pentru a-şi salva viaţa. Câţiva dintre aceştia citiseră publicaţiile Societăţii Watch Tower în ţara lor. Dar multor altora li s-a depus mărturie în ţările în care s-au refugiat.

După experienţele îngrozitoare pe care le suportaseră, mulţi se întrebau cu seriozitate de ce permite Dumnezeu răul. Cât are să mai continue acesta? Când are să ia sfârşit? Unii au fost recunoscători pentru că au aflat răspunsurile îmbucurătoare pe care le conţine Biblia. În scurt timp, în diverse oraşe din Orientul Mijlociu s-au format grupuri de Studenţi în Biblie armeni. Zelul lor pentru adevărul biblic a avut efect asupra vieţii altora. În Etiopia, Argentina şi Statele Unite, alţi armeni au îmbrăţişat vestea bună şi au acceptat cu bucurie responsabilitatea de a o împărtăşi şi altora. Unul dintre aceştia a fost Krikor Hatzakortzian, un pionier solitar care a răspândit mesajul Regatului în Etiopia pe la mijlocul anilor ’30. Odată, fiind acuzat pe nedrept de adversari, a avut ocazia să-i depună mărturie chiar împăratului Haile Selassie.

Ei se întorc în ţara natală cu adevăruri preţioase

Din dorinţa fierbinte de a le împărtăşi şi altora adevărurile vitale ale Bibliei, mulţi s-au simţit îmboldiţi să se întoarcă în ţara natală pentru a efectua lucrarea de evanghelizare. Ei au reacţionat la fel ca acei oameni din numeroase  naţiuni care se aflau la Ierusalim în anul 33 e.n. şi care au devenit credincioşi când spiritul sfânt i-a determinat pe apostoli şi pe colaboratorii lor să le vorbească în diverse limbi despre „lucrurile minunate ale lui Dumnezeu“ (Fap. 2:1–11). Întocmai ca acei credincioşi din secolul I, şi aceşti discipoli din timpurile moderne au dus adevărul cu ei în ţările lor.

Atât bărbaţi, cât şi femei, care învăţaseră adevărul în străinătate, s-au întors în Italia. Ei au venit din America, Belgia şi Franţa şi au proclamat în mod zelos mesajul Regatului în locurile unde s-au stabilit. Chiar şi unii colportori din cantonul elveţian Ticino, care vorbeau limba italiană, s-au mutat în Italia pentru a-şi efectua lucrarea. Cu toate că erau puţini la număr, ca urmare a activităţii lor unite ei au ajuns nu peste mult timp în aproape toate oraşele principale ale Italiei, precum şi în numeroase sate. Ei nu ţineau o evidenţă a orelor pe care le petreceau în această lucrare. Convinşi că predicau adevărurile pe care Dumnezeu voia ca oamenii să le cunoască, ei lucrau adeseori de dimineaţa până seara pentru a ajunge la cât mai multe persoane posibil.

Chiar şi unii greci, care deveniseră Studenţi în Biblie în timp ce se aflau fie în ţara vecină, Albania, fie în îndepărtata Americă, şi-au îndreptat atenţia spre ţara lor natală. Ei fuseseră impresionaţi să afle că închinarea la icoane este nescripturală (Ex. 20:4, 5; 1 Ioan 5:21), că păcătoşii nu sunt chinuiţi în focul iadului (Ecl. 9:5, 10; Ezec. 18:4; Apoc. 21:8) şi că Regatul lui Dumnezeu este speranţa reală şi unică a omenirii (Dan. 2:44; Mat. 6:9, 10). Ei au fost dornici să le împărtăşească aceste adevăruri compatrioţilor lor, fie personal, fie prin poştă. Drept urmare, au început să se formeze grupuri de Martori ai lui Iehova în Grecia şi în insulele greceşti.

După primul război mondial, mii de polonezi s-au mutat în Franţa pentru a lucra la minele de cărbuni. Congregaţiile din Franţa nu au neglijat să le depună mărturie, cu toate că aceştia vorbeau o altă limbă. Fraţii au găsit modalităţi pentru a le împărtăşi adevărurile biblice acestor mineri şi familiilor lor, iar, în scurt timp, cei care au reacţionat favorabil au depăşit numărul Martorilor francezi. În 1935, în urma unui ordin de expulzare emis de guvern, 280 dintre ei au trebuit să se întoarcă în Polonia, dar acest lucru nu a făcut decât să impulsioneze răspândirea mesajului despre Regat în această ţară. Astfel, în 1935, în Polonia existau 1 090 de proclamatori ai Regatului care participau la lucrarea de mărturie.

Şi alţii au răspuns invitaţiei de a-şi părăsi ţara natală pentru a sluji în ţări străine.

Evanghelizatori zeloşi din Europa dau ajutor în străinătate

Datorită colaborării internaţionale, ţările baltice (Estonia, Letonia şi Lituania) au auzit adevărurile însufleţitoare despre Regatul lui Dumnezeu. Între anii 1920 şi 1930, surori şi fraţi zeloşi din Anglia, Danemarca, Finlanda şi Germania au depus mărturie pe scară largă în această zonă. Au fost distribuite numeroase publicaţii şi s-au ţinut discursuri publice la care au asistat mii de  persoane. Din Estonia au fost transmise cu regularitate prin radio programe biblice în diverse limbi, care au ajuns chiar în Uniunea Sovietică de atunci.

Tot între anii 1920 şi 1930, lucrători voluntari din Germania au fost repartizaţi în Austria, Belgia, Bulgaria, Cehoslovacia, Franţa, Iugoslavia, Luxemburg, Olanda şi Spania. Printre ei s-a aflat Willy Unglaube. După ce slujise câtva timp la Betelul din Magdeburg (Germania), el a fost trimis ca evanghelizator cu timp integral în Franţa, Algeria, Spania, Singapore, Malaysia şi Thailanda.

În anii ’30, când Franţa a cerut ajutor, colportori din Marea Britanie au dovedit că erau conştienţi de faptul că misiunea creştină de a predica pretindea efectuarea lucrării de evanghelizare nu numai în propria lor ţară, ci şi în alte părţi ale pământului (Mar. 13:10). John Cooke a fost unul dintre cei mai zeloşi lucrători care au răspuns invitaţiei venite din Macedonia (compară cu Faptele 16:9, 10). În cei 60 de ani care au urmat, el a îndeplinit diverse sarcini de serviciu în Franţa, Spania, Irlanda, Portugalia, Angola, Mozambic şi Africa de Sud. Fratele său Eric şi-a părăsit locul de muncă de la Banca Barclay şi i s-a alăturat în ministerul cu timp integral în Franţa; apoi a slujit şi el în Spania şi Irlanda şi a participat la lucrarea misionară din Rhodezia de Sud (azi Zimbabwe) şi din Africa de Sud.

În mai 1926, George Wright şi Edwin Skinner, din Anglia, au acceptat invitaţia de a extinde lucrarea Regatului în India. Teritoriul era imens! El includea tot Afghanistanul, Birmania (azi Myanmar), Ceylonul (azi Sri Lanka), India şi Persia (azi Iran). La sosirea la Bombay, au fost întâmpinaţi de ploile musonice. Totuşi, întrucât nu erau preocupaţi peste măsură de confortul sau de comoditatea personală, la scurt timp după aceea ei s-au deplasat până în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării pentru a-i găsi şi încuraja pe Studenţii în Biblie despre care aveau cunoştinţă că trăiau acolo. De asemenea, ei au distribuit un mare număr de publicaţii pentru a stimula interesul altora. A fost o lucrare intensă. Astfel, în 1928, cei 54 de proclamatori ai Regatului din Travancore (Kerala, sudul Indiei), au ţinut 550 de întruniri publice la care au asistat aproximativ 40 000 de persoane. În 1929, alţi patru pionieri din Marea Britanie s-au mutat în India pentru a sprijini lucrarea. Iar în 1931, la Bombay au sosit alţi trei pionieri din Anglia. Ei au depus eforturi pentru a parcurge de mai multe ori diverse părţi ale acestui imens teritoriu, distribuind nu numai publicaţii în limba engleză, ci şi în limbile indiene.

Ce se întâmpla între timp în Europa Răsăriteană?

Un seceriş spiritual

Înainte de primul război mondial, seminţele adevărului biblic fuseseră semănate în Europa Răsăriteană şi unele încolţiseră. În 1908, Andrásné Benedek, o  unguroaică de condiţie umilă, s-a întors în Austro-Ungaria pentru a le împărtăşi altora lucrurile minunate pe care le învăţase. Doi ani mai târziu, Károly Szabó şi József Kiss s-au întors şi ei în această ţară şi au răspândit adevărul biblic, îndeosebi în regiunile cunoscute mai târziu sub numele de România şi Cehoslovacia. În pofida unei opoziţii violente stârnite de clerul furios, au fost formate grupe de studiu şi s-a depus mărturie pe scară largă. Şi alţii li s-au alăturat şi au început să facă o declaraţie publică a credinţei lor, iar în 1935, rândurile proclamatorilor Regatului din Ungaria crescuseră, ajungând la 348.

România aproape că şi-a dublat teritoriul după primul război mondial, când harta Europei a fost reîmpărţită de învingători. Potrivit rapoartelor de atunci, pe teritoriul lărgit al acestei ţări existau în 1920 aproximativ 150 de grupe de Studenţi în Biblie, din care făceau parte 1 700 de persoane. În anul următor, la celebrarea Cinei Domnului, aproape 2 000 de persoane s-au împărtăşit din emblemele de la Comemorare, indicând că se declarau a fi fraţi ai lui Cristos unşi cu spirit. Acest număr a cunoscut o creştere extraordinară în următorii patru ani. În 1925, 4 185 de persoane au fost prezente la Comemorare şi, după cum se obişnuia pe atunci, majoritatea s-au împărtăşit, fireşte, din embleme. Dar credinţa tuturor acestora urma să fie pusă la încercare. Aveau ei să se dovedească a fi „grâu“ adevărat, sau numai o imitaţie (Mat. 13:24–30, 36–43)? Aveau ei într-adevăr să efectueze lucrarea pe care Isus o încredinţase continuatorilor săi? Aveau ei să persevereze în această lucrare chiar în faţa unei opoziţii înverşunate? Aveau ei să rămână fideli chiar dacă alţii manifestau un spirit asemănător cu cel al lui Iuda Iscarioteanul?

Rapoartele din 1935 arată că nu toţi au avut o astfel de credinţă care să-i ajute să persevereze. În acel an, numai 1 188 de vestitori participau într-o oarecare măsură la depunerea de mărturie în România, deşi numărul celor care se împărtăşeau pe atunci din emblemele de la Comemorare era de peste două ori mai mare. Totuşi, cei fideli au continuat să fie activi în serviciul Stăpânului. Ei le-au împărtăşit şi altor persoane umile adevărurile biblice care aduseseră atâta bucurie în propriile lor inimi. O modalitate remarcabilă prin care au făcut lucrul acesta a fost distribuirea de publicaţii. Între anii 1924 şi 1935, ei le distribuiseră deja persoanelor interesate peste 800 000 de cărţi şi broşuri, în afară de tracte.

Ce se poate spune despre Cehoslovacia, care devenise naţiune în 1918, după prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar? Aici s-a depus o mărturie şi mai intensă, care a contribuit la secerişul spiritual. Mai înainte se predicase în limbile maghiară, rusă, română şi germană. Apoi, în 1922, diverşi Studenţi în Biblie s-au întors din America pentru a-şi îndrepta atenţia spre populaţia care vorbea limba slovacă, iar în anul următor un cuplu din Germania a început să se ocupe de teritoriul ceh. Ţinerea cu regularitate a unor adunări, chiar dacă erau de mici proporţii, a  contribuit la încurajarea şi unificarea fraţilor. În 1927, după ce congregaţiile s-au organizat mai bine pentru evanghelizarea din casă în casă, creşterea a devenit mai evidentă. În 1932, lucrarea a fost impulsionată puternic prin ţinerea unui congres internaţional la Praga, la care au asistat aproximativ 1 500 de persoane din Cehoslovacia şi din ţările vecine. Pe lângă aceasta, mari mulţimi au vizionat o versiune a „Foto-Dramei Creaţiunii“ cu o durată de patru ore, care a fost prezentată de la un capăt la altul al ţării. Într-o perioadă de numai un deceniu, peste 2 700 000 de publicaţii biblice au fost distribuite diverselor grupuri lingvistice din această ţară. Toată această activitate de plantare, cultivare şi udare spirituală a avut drept rezultat un seceriş la care, în 1935, participau 1 198 de proclamatori ai Regatului.

Iugoslavia (cunoscută la început sub numele de Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor) venise în existenţă tot în urma reîmpărţirii hărţii Europei după primul război mondial. Încă din 1923, potrivit rapoartelor, un grup de Studenţi în Biblie depunea mărturie în Belgrad. Mai târziu, a fost prezentată „Foto-Drama Creaţiunii“ unor mari mulţimi din întreaga ţară. Când Martorii lui Iehova din Germania au ajuns în persecuţii aspre, rândurile proclamatorilor din Iugoslavia au fost întărite de pionieri veniţi din Germania. Fără să se preocupe de confortul lor personal, ei s-au deplasat pentru a predica în cele mai îndepărtate părţi ale acestei ţări muntoase. Alţi pionieri au mers în Bulgaria. De asemenea, s-au depus eforturi pentru a predica vestea bună şi în Albania. În toate aceste ţări au fost semănate seminţele adevărului despre Regat.  Unele dintre ele au produs roade. Dar numai după ani de zile urma să aibă loc un seceriş mai mare în aceste locuri.

Mult mai la sud, pe continentul african, vestea bună a fost, de asemenea, răspândită de cei care apreciau în mod profund privilegiul de a fi martori ai Celui Preaînalt.

Lumina spirituală străluceşte în Africa occidentală

Un Student în Biblie din Barbados a ajuns pentru prima dată în Africa occidentală datorită unui contract de muncă şi a scris după şapte ani Biroului Societăţii Watch Tower din New York pentru a-i informa pe fraţi că erau câteva persoane care manifestau interes faţă de Biblie. Câteva luni mai târziu, în 14 aprilie 1923, la invitaţia fratelui Rutherford, William Brown, care slujea în Trinidad, a sosit împreună cu familia sa la Freetown, în Sierra Leone.

Imediat s-au făcut pregătiri pentru ca fratele Brown să ţină un discurs la Wilberforce Memorial Hall în 19 aprilie. Au fost prezente aproximativ 500 de persoane, inclusiv majoritatea clericilor din Freetown. În duminica următoare, el a ţinut din nou un discurs. El a ales un subiect tratat adesea de Charles Russell: „Până în infern şi înapoi. Cine se află acolo?“ Discursurile fratelui Brown erau susţinute în mod sistematic cu citate biblice, care erau prezentate prin intermediul unor proiecţii de diapozitive. În timp ce vorbea, el repeta adeseori cuvintele: „Nu Brown, ci Biblia spune“. Din acest motiv a ajuns să fie cunoscut sub numele de „Brown Biblie“. Iar ca urmare a argumentărilor sale scripturale şi logice, unii membri proeminenţi ai bisericii s-au retras din ea şi au început să-i slujească lui Iehova.

El a călătorit mult pentru a iniţia lucrarea Regatului şi în alte zone. În acest scop a ţinut multe conferinţe biblice şi a distribuit numeroase publicaţii, încurajându-i şi pe alţii să facă acelaşi lucru. A ajuns cu lucrarea de evanghelizare în Coasta de Aur (azi Ghana), Gambia, Liberia şi Nigeria. Din Nigeria, alţii au dus mesajul în Benin (pe atunci Dahomey) şi Camerun. Fratele Brown ştia că oamenii aveau puţin respect faţă de ceea ce numeau ei „religia omului alb“, de aceea, la Glover Memorial Hall din Lagos, el a vorbit despre eşecul religiei creştinătăţii. După întrunire, auditoriul entuziasmat a primit 3 900 de cărţi, atât pentru a le citi, cât şi pentru a le distribui altora.

Când fratele Brown a sosit prima dată în vestul Africii, doar un număr mic de persoane auziseră mesajul despre Regat. După 27 de ani, când a plecat din această zonă, erau aici peste 11 000 de Martori activi ai lui Iehova. Falsităţile religioase fuseseră demascate; adevărata închinare prinsese rădăcini şi se răspândea cu repeziciune.

 De-a lungul coastei de est a Africii

Încă de la începutul secolului al XX-lea, unele publicaţii ale lui Charles Russell fuseseră răspândite în sud-estul Africii de persoane care adoptaseră unele dintre ideile prezentate în aceste cărţi, dar le combinaseră cu propria lor filozofie. Drept urmare, apăruseră câteva mişcări aşa-numite Turnul de veghere, care nu aveau nici o legătură cu Martorii lui Iehova. Unele dintre ele aveau orientare politică, stârnind agitaţie în rândurile băştinaşilor. Timp de mulţi ani, proasta reputaţie a acestor mişcări a constituit un obstacol în calea lucrării Martorilor lui Iehova.

Totuşi, mulţi africani au sesizat deosebirea dintre adevăr şi falsitate. Lucrătorii itineranţi au dus vestea bună a Regatului lui Dumnezeu în ţările vecine, împărtăşind-o celor ce vorbeau limbile africane. Populaţia de limbă engleză din sud-estul Africii a primit mesajul, în general, prin intermediul legăturilor cu Africa de Sud. În unele ţări însă, puternica împotrivire oficială, susţinută de clerul creştinătăţii, a pus piedici lucrării efectuate de Martorii europeni în rândurile grupurilor care vorbeau limbi africane. Totuşi, adevărul s-a răspândit, chiar dacă multe persoane care manifestau interes faţă de mesajul Bibliei mai aveau nevoie de mult ajutor pentru a aplica în mod corect lucrurile învăţate.

Unii funcţionari guvernamentali lipsiţi de prejudecăţi nu au acceptat fără cercetare acuzaţiile răutăcioase aduse Martorilor de clericii creştinătăţii. Aşa au stat lucrurile cu un comisar de poliţie din Nyassaland (azi Malawi) care a mers deghizat la întrunirile Martorilor locali pentru a constata ce fel de oameni erau. El a fost plăcut impresionat. Pe la mijlocul anilor ’30, când guvernul a aprobat prezenţa unui reprezentant din Europa, a fost trimis aici Bert McLuckie, iar mai târziu, fratele său Bill. Ei au păstrat legătura cu poliţia şi cu comisarii districtuali, pentru ca aceşti funcţionari să-şi formeze o idee clară despre activitatea lor şi să nu-i confunde pe Martorii lui Iehova cu vreuna dintre mişcările autointitulate în mod fals Turnul de veghere. În acelaşi timp, ei au lucrat cu răbdare, împreună cu Gresham Kwazizirah, un Martor local matur, pentru a ajuta sutele de persoane care doreau să devină membri ai congregaţiei să recunoască faptul că imoralitatea sexuală, consumul excesiv de băuturi alcoolice şi superstiţiile nu-şi puteau  găsi locul în viaţa Martorilor lui Iehova. — 1 Cor. 5:9–13; 2 Cor. 7:1; Apoc. 22:15.

În 1930, în tot sudul Africii nu erau decât aproximativ o sută de Martori ai lui Iehova. Totuşi, teritoriul lor includea aproximativ toată Africa ce se întindea la sud de ecuator şi chiar unele zone situate la nord de acesta. Pentru a răspândi mesajul Regatului pe un teritoriu atât de vast era nevoie de pionieri adevăraţi. Tocmai astfel de lucrători au fost Frank şi Gray Smith.

Ei au luat vaporul din Cape Town şi au navigat 4 800 de kilometri spre nord, de-a lungul coastei de est, apoi timp de alte patru zile şi-au continuat călătoria cu automobilul pe drumuri accidentate până la Nairobi (Kenya, care pe atunci se numea Africa Răsăriteană Britanică). În mai puţin de o lună, ei au distribuit 40 de cutii cu literatură biblică. Dar, din nefericire, în timpul călătoriei de întoarcere, Frank a murit de malarie. Cu toate acestea, puţin mai târziu, Robert Nisbet şi David Norman au început să predice în Kenya şi Uganda, precum şi în Tanganyika şi Zanzibar (ambele formând azi Tanzania), distribuind de data aceasta 200 de cutii cu literatură biblică şi străduindu-se să ajungă la cât mai multe persoane posibil. Prin intermediul altor expediţii similare, mesajul Regatului a ajuns până în insulele Mauritius şi Madagascar din Oceanul Indian şi în insula Saint Helena din Oceanul Atlantic. Seminţele adevărului au fost semănate, dar ele nu au încolţit şi nu au crescut imediat peste tot.

La începutul anului 1925, din Africa de Sud, predicarea veştii bune s-a răspândit şi în Basutoland (azi Lesotho), Bechuanaland (azi Botswana) şi Swaziland. După aproximativ opt ani, când unii pionieri au predicat din nou în Swaziland, regele Sobhuza II le-a făcut o primire regală. El şi-a convocat toată garda personală, compusă din aproape o sută de războinici, a ascultat o mărturie temeinică şi apoi a primit toate publicaţiile Societăţii pe care fraţii le aveau la ei.

Treptat, numărul Martorilor lui Iehova din această parte a lumii a crescut. Şi alţii s-au alăturat celor câţiva iniţiatori ai lucrării din Africa de la începutul secolului al XX-lea, iar potrivit rapoartelor, în 1935, pe continentul african existau 1 407 persoane care participau la lucrarea de depunere a mărturiei despre Regatul lui Dumnezeu. Un număr însemnat  dintre aceştia se aflau în Africa de Sud şi în Nigeria. Alte grupuri numeroase care se declarau a fi Martori ai lui Iehova se aflau în Nyassaland (azi Malawi), Rhodezia de Nord (azi Zambia) şi Rhodezia de Sud (azi Zimbabwe).

În aceeaşi perioadă, s-a acordat atenţie şi ţărilor în care se vorbea spaniola şi portugheza.

Cultivarea terenurilor spaniole şi portugheze

În timp ce primul război mondial era încă în toi, s-a început tipărirea Turnului de veghere în limba spaniolă. Acesta era trimis pe adresa unui birou din Los Angeles (California) care fusese deschis pentru a se ocupa îndeosebi de teritoriile în care se vorbea limba spaniolă. Fraţii de la acest birou au acordat un mare ajutor persoanelor interesate din Statele Unite şi din ţările aflate în sud.

În 1920, Juan Muñiz, care devenise slujitor al lui Iehova în 1917, a fost încurajat de fratele Rutherford să părăsească Statele Unite şi să se întoarcă în Spania, ţara lui natală, pentru a organiza aici lucrarea de predicare a Regatului. Rezultatele au fost limitate, nu din cauza lipsei de zel din partea lui, ci fiindcă era urmărit în permanenţă de poliţie; astfel că, după câţiva ani, a fost transferat în Argentina.

În Brazilia predicau deja câţiva închinători ai lui Iehova. Opt marinari modeşti cunoscuseră adevărul în timp ce se aflau în permisie în portul New York. Întorşi în Brazilia, la începutul anului 1920, ei au participat în mod activ la predicarea mesajului biblic.

În 1923 a fost trimis în Brazilia George Young, originar din Canada. Fără îndoială, el a contribuit la impulsionarea lucrării. Ţinând numeroase conferinţe publice cu ajutorul unui interpret, el a arătat ce spune Biblia despre starea morţilor, a demascat spiritismul ca fiind demonism şi a explicat scopul lui Dumnezeu de a binecuvânta toate familiile pământului. Conferinţele lui deveneau şi mai convingătoare deoarece uneori el proiecta pe un ecran versetele biblice despre care discuta, astfel încât cei prezenţi să le poată vedea în propria lor limbă. În timp ce el se afla în Brazilia, Bellona Ferguson, din São Paulo, a reuşit, în sfârşit, să se boteze împreună cu patru dintre fiii ei. Ea aştepta de 25 de ani această ocazie. Printre cei care au acceptat adevărul se aflau câteva persoane care s-au pus la dispoziţie pentru a contribui la traducerea literaturii biblice în limba portugheză. În scurt timp exista o cantitate considerabilă de publicaţii în această limbă.

Din Brazilia, în 1924, fratele Young s-a dus în Argentina şi a luat măsuri ca în 25 dintre oraşele principale să fie distribuite gratuit 300 000 de publicaţii în limba spaniolă. În acelaşi an, el s-a deplasat şi în Chile, Perú şi Bolivia pentru a distribui tracte.

Nu peste mult timp, George Young a primit o nouă repartiţie, de data aceasta în Spania şi Portugalia. După ce a fost prezentat de ambasadorul britanic oficialităţilor guvernamentale locale, el a reuşit să aranjeze ca fratele  Rutherford să ţină câteva discursuri în Madrid şi Barcelona, precum şi în capitala Portugaliei. În urma acestor discursuri, un total de peste 2 350 de persoane şi-au lăsat numele şi adresa, solicitând informaţii suplimentare. Apoi, textul discursului a fost publicat într-unul din marile ziare spaniole, iar sub formă de tract, a fost expediat prin poştă locuitorilor din întreaga ţară. El a apărut şi în presa portugheză.

În acest mod, mesajul a depăşit cu mult graniţele Spaniei şi Portugaliei. La sfârşitul anului 1925, vestea bună ajunsese până în Insulele Capului Verde (azi Republica Capul Verde), Madeira, Africa Răsăriteană Portugheză (azi Mozambic), Africa Occidentală Portugheză (azi Angola) şi insulele din Oceanul Indian.

În anul următor s-au făcut demersuri pentru a publica viguroasa rezoluţie intitulată „O mărturie pentru conducătorii lumii“ în jurnalul spaniol La Libertad. Emisiunile radiofonice, distribuirea de cărţi, broşuri şi tracte, precum şi prezentarea „Foto-Dramei Creaţiunii“ au contribuit la intensificarea lucrării de mărturie. În 1932, diverşi pionieri din Anglia au răspuns invitaţiei de a da ajutor în acest teritoriu şi au parcurs regiuni vaste ale ţării, distribuind literatură biblică până la izbucnirea războiului civil din Spania, care i-a silit să plece.

Între timp, la sosirea sa în Argentina, fratele Muñiz a început imediat să predice, iar pentru a-şi întreţine existenţa, repara ceasuri. Pe lângă lucrarea desfăşurată în Argentina, el şi-a îndreptat atenţia spre Chile, Paraguay şi Uruguay. La solicitarea sa, câţiva fraţi au venit din Europa pentru a depune mărturie populaţiei de limbă germană. Mulţi ani mai târziu, Carlos Ott relata că ei îşi începeau ziua de serviciu la ora patru dimineaţa, lăsând tracte sub fiecare uşă din teritoriu, iar mai târziu, în cursul zilei, făceau vizite pentru a depune o mărturie suplimentară şi pentru a oferi mai multă literatură biblică locatarilor interesaţi. Cei care participau la ministerul cu timp integral s-au răspândit din Buenos Aires în toată ţara, pornind mai întâi pe liniile de cale ferată care, din capitală, se răsfirau ca degetele de la mână pe o distanţă de sute de kilometri, apoi folosindu-se de orice alte mijloace de transport pe care le-au putut găsi. Pe plan material, ei aveau foarte puţin şi se confruntau cu multe greutăţi, dar pe plan spiritual, erau bogaţi.

Unul dintre aceşti lucrători zeloşi din Argentina era un grec, pe nume Nicolás Argyrós. La începutul anului 1930 el a primit unele publicaţii ale Societăţii Watch Tower şi a fost impresionat îndeosebi de o broşură intitulată Hell (Iadul), care cuprindea subtitlurile: „Ce este el? Cine se află acolo? Se poate ieşi din el?“ A rămas uimit văzând că această broşură nu spunea că păcătoşii erau fripţi pe un grătar. Ce surpriză a fost pentru el când şi-a dat seama că focul iadului era o minciună religioasă inventată pentru a-i înfricoşa pe oameni, aşa cum îl înfricoşase şi pe el! A început imediat să vorbească despre adevăr: mai întâi cu grecii, apoi, pe măsură ce a învăţat mai bine limba spaniolă, şi cu alte persoane. În fiecare lună dedica între 200 şi 300 de ore predicării veştii bune. Deplasându-se pe jos sau cu orice mijloc de transport  disponibil, el a răspândit adevărurile Bibliei în 14 dintre cele 22 de provincii ale Argentinei. În timp ce se deplasa dintr-un loc în altul, dormea în pat atunci când unii locuitori îl tratau cu ospitalitate, dar adeseori dormea sub cerul liber şi chiar în vreun grajd, unde un măgar îi slujea drept ceas deşteptător!

Un alt frate care a manifestat un adevărat spirit de pionier a fost Richard Traub, care cunoscuse adevărul la Buenos Aires. El a dorit să le împărtăşească vestea bună locuitorilor de pe culmile Anzilor, în Chile. În 1930, la cinci ani după botezul său, el a ajuns în Chile, fiind singurul Martor într-o ţară cu 4 000 000 de locuitori. La început, nu avea decât Biblia pentru a lucra, dar a început să efectueze vizite din casă în casă. Nu existau întruniri ale congregaţiei la care să poată participa, de aceea, în fiecare duminică, la ora obişnuită pentru întrunire, se suia pe muntele San Cristóbal, se aşeza la umbra unui pom şi se cufunda în studiu personal şi rugăciune. După ce a închiriat un apartament, a început să-i invite pe oameni la întruniri acolo. Singura persoană care s-a prezentat la prima întrunire a fost Juan Flores, care a întrebat: „Şi ceilalţi când vor veni?“ Fratele Traub a răspuns doar atât: „Vor veni“. Şi au venit. În mai puţin de un an, 13 persoane au devenit slujitori botezaţi ai lui Iehova.

Patru ani mai târziu, două Martore care nu se cunoscuseră până atunci au pornit să predice împreună vestea bună în Columbia. După un an productiv petrecut aici, Hilma Sjoberg a trebuit să se întoarcă în Statele Unite. Dar Kathe Palm a plecat cu vaporul spre Chile, iar în cele 17 zile de călătorie a depus mărturie atât echipajului, cât şi pasagerilor. În deceniul care a urmat, ea a lucrat începând din cel mai nordic port chilian, Arica, până în cea mai sudică regiune, Tierra del Fuego. A efectuat vizite la birouri şi le-a depus mărturie unor funcţionari guvernamentali. Cu un rucsac plin de publicaţii pe umăr şi cu câteva lucruri de strictă necesitate, cum ar fi o pătură pentru dormit, ea a ajuns în cele mai îndepărtate aşezări miniere şi ferme de creştere a oilor. A fost o viaţă de adevărat pionier. Şi alţii, tineri şi vârstnici, căsătoriţi şi celibatari, au manifestat acelaşi spirit.

Pe parcursul anului 1932 s-au depus eforturi speciale pentru a răspândi mesajul Regatului în ţările Americii Latine, unde până în acel moment se predicase puţin. În acel an s-a distribuit pe scară largă broşura The Kingdom, the Hope of the World (Regatul, speranţa lumii). Această broşură conţinea un discurs care fusese transmis deja de o reţea radiofonică internaţională. În acel an, textul tipărit al acelui discurs a fost distribuit în număr de aproximativ 40 000 de exemplare în Chile, 25 000 în Bolivia, 25 000 în Perú, 15 000 în Ecuador, 20 000 în Columbia, 10 000 în Santo Domingo (azi Republica Dominicană) şi alte 10 000  în Puerto Rico. Într-adevăr, mesajul Regatului a fost proclamat, şi încă foarte intens.

În 1935, în America de Sud erau doar 247 de persoane care îşi uniseră vocile pentru a proclama mesajul că numai Regatul lui Dumnezeu va aduce omenirii adevărata fericire. Dar ce mărturie au depus!

Se ajunge chiar la locuitorii din zonele mai îndepărtate

Martorii lui Iehova nu au împărtăşit niciodată părerea că, vorbindu-le câtorva persoane care, din întâmplare, le sunt vecini, şi-au îndeplinit responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu. Ei s-au străduit să ajungă cu vestea bună la toţi oamenii.

În ce priveşte persoanele care locuiau în zone unde nu se puteau face pe atunci vizite, Martorii au ajuns la ele în alte moduri. Astfel, la sfârşitul anului 1920, Martorii din Cape Town (Africa de Sud) au expediat prin poştă 50 000 de broşuri tuturor fermierilor, paznicilor de far, pădurarilor şi altor persoane care locuiau în zone de acces dificile. Ei şi-au procurat, de asemenea, un anuar poştal cu adrese curente pentru toată partea de sud-vest a Africii (cunoscută azi ca Namibia) şi au expediat prin poştă câte un exemplar al broşurii The Peoples Friend (Prietenul popoarelor) tuturor persoanelor ale căror nume apăreau în acest anuar.

În 1929, Societatea Watch Tower i-a încredinţat lui Frank Franske goeleta Morton şi a fost trimis împreună cu Jimmy James să predice în Labrador şi în toate porturile maritime din Terra Nova. În timpul iernii, fratele Franske a călătorit de-a lungul coastei cu un echipaj de câini. În schimbul literaturii biblice, eschimoşii şi locuitorii din Terra Nova i-au oferit diverse bunuri, cum ar fi peşte şi articole din piele. Câţiva ani mai târziu, el s-a străduit să-i viziteze pe minerii, tăietorii de lemne, vânătorii, fermierii şi indienii din accidentata regiune Cariboo, situată în Columbia Britanică. În timp ce se deplasa dintr-un loc în altul, el vâna pentru a-şi procura carne, strângea fructe sălbatice şi îşi cocea pâinea într-o tigaie la un foc în aer liber. Apoi, altă dată, el şi partenerul lui au folosit o barcă de pescuit somon ca mijloc de transport  pentru a duce mesajul Regatului în fiecare insulă, fiord, tabără pentru tăietori de lemne, far şi sătuc, care erau situate de-a lungul coastei vestice a Canadei. El a fost numai unul dintre numeroşii lucrători care au depus eforturi deosebite pentru a ajunge la oamenii care locuiau în zonele îndepărtate ale globului.

Spre sfârşitul anilor 1920, Frank Day a pornit spre nord, predicând şi distribuind literatură în satele din Alaska, iar pentru a-şi întreţine existenţa, vindea ochelari. Deşi mergea şchiopătând, având un picior artificial, el a parcurs o regiune care se întindea de la Ketchikan la Nome, pe o distanţă de 1 900 de kilometri. Încă din 1897, un muncitor de la o mină de aur obţinuse unele exemplare ale cărţii Zorii Mileniului şi ale revistei Turnul de veghere în timp ce se afla în California şi îşi propusese să le ia cu el în Alaska. Iar în 1910, căpitanul Beams, proprietarul unei baleniere, distribuise publicaţii în porturile de escală din Alaska. Dar activitatea de predicare a început să se extindă odată cu numeroasele turnee de vară efectuate de fratele Day în Alaska pe parcursul a peste 12 ani.

Alţi doi Martori, folosindu-se de o barcă cu motor lungă de 12 metri, numită Esther, au parcurs coasta norvegiană până dincolo de Cercul Polar Arctic. Ei au depus mărturie pe insule, la faruri, în satele de coastă şi în aşezările izolate din inima munţilor. Mulţi i-au primit bine, iar în decursul unui an, au reuşit să distribuie 10 000 până la 15 000 de cărţi şi broşuri care explicau scopul lui Dumnezeu referitor la omenire.

Insulele aud laudele lui Iehova

Mărturia nu a fost depusă numai pe insulele aflate aproape de ţărmurile continentale. La începutul anilor ’30, Sydney Shepherd a navigat timp de doi ani, chiar până în mijlocul Oceanului Pacific, depunând mărturie în Insulele Cook şi Tahiti. Mult mai la vest, George Winton a dus vestea bună în Insulele Noile Hebride (azi Vanuatu).

 Aproape în acelaşi timp, Joseph Dos Santos, un american de origine portugheză, a pornit şi el spre teritorii complet nelucrate. Mai întâi el a depus mărturie pe insulele exterioare ale arhipelagului Hawai, apoi a întreprins un turneu de predicare în jurul lumii. Dar, când a ajuns în Filipine, a primit o scrisoare de la fratele Rutherford, prin care îl ruga să rămână acolo pentru a consolida şi organiza activitatea de predicare a Regatului. Iar el a făcut acest lucru timp de 15 ani.

Pe atunci Filiala din Australia a Societăţii se ocupa de lucrarea din zona de sud a Pacificului. Doi pionieri trimişi din Australia au depus o vastă mărturie în Fiji, în anii 1930 şi 1931. În Samoa s-a depus mărturie în 1931, iar în Noua Caledonie, în 1932. În 1933, un cuplu de pionieri australieni a iniţiat lucrarea în China şi în următorii câţiva ani a depus mărturie în 13 oraşe principale ale ţării.

Fraţii din Australia şi-au dat seama că ar fi putut realiza mai mult dacă ar fi avut la dispoziţie o ambarcaţie. Cu timpul, ei au pus la punct o ambarcaţie cu o lungime de 16 metri pe care au numit-o Lightbearer şi, începând din 1935, au folosit-o timp de câţiva ani drept centru de activitate al unui grup de fraţi zeloşi care au depus mărturie în Indiile Olandeze Orientale (azi Indonezia), Singapore şi Malaya. Sosirea ambarcaţiei atrăgea întotdeauna atenţia şi, deseori, acest lucru le dădea fraţilor ocazia de a predica şi de a distribui numeroase publicaţii.

Între timp, în 1935, în cealaltă extremitate a globului, două pioniere din Danemarca au decis să facă un turneu de vacanţă în Insulele Feroe, din nordul Oceanului Atlantic. Dar intenţionau să facă mai mult decât o călătorie turistică. Ele s-au echipat cu mii de publicaţii şi le-au folosit foarte bine. Înfruntând vântul, ploaia şi ostilitatea clericilor, în timpul şederii lor ele au parcurs cât au putut mai mult din insulele locuite.

Mult mai spre vest, Georg Lindal, un canadian originar din Islanda, a întreprins o acţiune care a durat ceva mai mult timp. La sugestia fratelui Rutherford, în 1929 el s-a mutat în Islanda pentru a face pionierat. Câtă perseverenţă a dovedit el! În cei peste 18 ani care au urmat, a slujit singur. A vizitat de repetate ori oraşele şi satele. A distribuit zeci de mii de publicaţii, dar în timpul acela nici un islandez nu i s-a alăturat în serviciul pentru Iehova. Cu excepţia unui singur an, nu a avut alţi Martori cu care să se poată asocia până în 1947, când au sosit în Islanda doi misionari, absolvenţi ai Şcolii Galaad.

Când oamenii interzic ceea ce porunceşte Dumnezeu

Nu a fost un lucru neobişnuit ca, în timp ce luau parte la ministerul lor public, îndeosebi între anii 1920 şi 1940, Martorii lui Iehova să se confrunte cu împotriviri stârnite în general de clericii locali, iar, câteodată, de unii funcţionari guvernamentali.

Într-o zonă rurală situată la nord de Viena (Austria), Martorii s-au văzut puşi în faţa unei mulţimi ostile de săteni, instigaţi de preotul local, care era  susţinut de poliţie. Preoţii erau hotărâţi să nu le permită Martorilor lui Iehova să predice în satele lor. Dar Martorii, hotărâţi şi ei să-şi îndeplinească misiunea încredinţată de Dumnezeu, şi-au schimbat itinerarul şi s-au întors într-o altă zi, intrând în sate pe drumuri ocolite.

Indiferent care au fost ameninţările şi exigenţele oamenilor, Martorii lui Iehova au înţeles că obligaţia lor în faţa lui Dumnezeu este să proclame Regatul său. Ei au decis să asculte mai degrabă de Dumnezeu ca stăpânitor, decât de oameni (Fap. 5:29). Acolo unde oficialităţile locale încercau să-i priveze pe Martorii lui Iehova de libertate religioasă, ei pur şi simplu trimiteau întăriri.

În 1929, în Germania, după ce avuseseră loc repetate arestări într-o parte a Bavariei, ei au închiriat două trenuri speciale, unul care pleca din Berlin şi altul din Dresda. Cele două trenuri s-au unit la Reichenbach, iar la ora două dimineaţa, acest tren intra în regiunea Regensburg cu 1 200 de pasageri nerăbdători să ia parte la lucrarea de mărturie. Călătoria era costisitoare şi fiecare îşi plătise propriul său bilet. În fiecare staţie cobora un grup. Unii dintre ei îşi luaseră cu ei şi bicicleta pentru a se putea deplasa în zona rurală. Toată regiunea a fost parcursă într-o singură zi. Când au văzut rezultatele eforturilor lor unite, n-au putut să nu-şi amintească de promisiunea făcută de Dumnezeu slujitorilor săi: „Orice armă pregătită împotriva ta va fi fără putere“. — Is. 54:17.

Fraţii din Germania au fost atât de zeloşi, încât se estimează că, între 1919 şi 1933, au distribuit cel puţin 125 000 000 de cărţi, broşuri şi reviste, precum şi milioane de tracte. Totuşi, pe atunci în Germania erau numai aproximativ 15 000 000 de familii. În acea perioadă, în Germania a fost depusă o mărturie temeinică, la fel ca în oricare altă ţară. În această parte a globului s-a aflat una dintre cele mai mari proporţii de persoane care se declarau a fi continuatori unşi cu spirit ai lui Cristos. Dar în anii care au urmat, ei s-au şi confruntat cu unele dintre cele mai groaznice încercări ale integrităţii. — Apoc. 14:12.

În anul 1933, opoziţia oficială faţă de lucrarea Martorilor lui Iehova din Germania s-a intensificat considerabil. Locuinţele Martorilor şi Filiala Societăţii au fost percheziţionate de repetate ori de Gestapo. În majoritatea landurilor germane, activitatea Martorilor a fost interzisă, iar unii dintre ei au fost arestaţi. Tone de Biblii şi de publicaţii biblice ale lor au fost arse în public. La 1 aprilie 1935 a intrat în vigoare o lege naţională care îi interzicea pe Ernste Bibelforscher (Zeloşii Studenţi în Biblie, sau Martorii lui Iehova) şi s-au depus eforturi sistematice pentru a-i priva de mijloacele de existenţă. La rândul lor, Martorii au început să-şi ţină toate întrunirile în grupuri mici, au luat măsuri să multiplice materialele pentru studiu într-o formă care să nu fie recunoscută cu uşurinţă de Gestapo şi au adoptat metode de predicare mult mai discrete.

Chiar înainte de aceasta, începând din 1925, fraţii din Italia trăiau sub o dictatură fascistă, iar în 1929 fusese semnat un concordat între Biserica Catolică şi Statul fascist. Adevăraţii creştini erau hărţuiţi fără milă. Unii se întruneau în hambare şi în fânării pentru a nu fi arestaţi. În acea perioadă, în Italia  erau puţini Martori ai lui Iehova, dar eforturile lor de a răspândi mesajul Regatului au fost întărite în 1932, când 20 de Martori din Elveţia au venit în Italia pentru a efectua o distribuire fulger a 300 000 de exemplare ale broşurii The Kingdom, the Hope of the World (Regatul, speranţa lumii).

Şi în Extremul Orient, presiunile creşteau. În Japonia, unii Martori ai lui Iehova au fost arestaţi. Mari cantităţi de publicaţii biblice au fost distruse de către oficialităţile de la Seul (în actuala Republică Coreea) şi de la Pyongyang (în actuala Republică Populară Democrată Coreeană).

În 1935, în toiul acestor presiuni crescânde, Martorii lui Iehova au dobândit o înţelegere clară din Biblie cu privire la identitatea ‘marii mulţimi’ din Apocalipsa 7:9–17. Această înţelegere le-a permis să-şi dea seama că în faţa lor se afla o lucrare neaşteptată şi urgentă (Is. 55:5). Ei nu mai împărtăşeau ideea că toţi cei care nu făceau parte din ‘turma mică’ de moştenitori ai Regatului ceresc urmau să aibă ocazia de a-şi aduce viaţa în armonie cu cerinţele lui Iehova într-un moment din viitor (Luca 12:32). Ei au înţeles că sosise deja momentul să facă discipoli din aceste persoane, astfel încât ele să aibă perspectiva de a supravieţui şi de a intra în lumea nouă a lui Dumnezeu. Ei nu ştiau cât timp avea să dureze strângerea acestei mari mulţimi care provenea din toate naţiunile, dar îşi dădeau seama că sfârşitul sistemului vechi trebuie să fie foarte aproape. Nu erau siguri nici în ce priveşte modul concret în care putea fi îndeplinită lucrarea, având în vedere persecuţia care se răspândea şi se intensifica. Totuşi, erau siguri de un lucru: de vreme ce ‘mâna lui Iehova nu este prea scurtă’, el avea să le deschidă calea pentru a-i îndeplini voinţa. — Is. 59:1NW.

În 1935, Martorii lui Iehova erau relativ puţini la număr — numai 56 153 în întreaga lume.

În acel an ei predicau în 115 ţări; dar în aproximativ jumătate din aceste ţări, erau mai puţini de zece Martori. Numai două ţări aveau peste 10 000 de Martori ai lui Iehova activi (Statele Unite, 23 808; şi Germania, unde s-a calculat că rămăseseră numai 10 000 din cei 19 268 care reuşiseră să dea raport cu doi ani înainte). Alte şapte ţări (Australia, Canada, Cehoslovacia, Franţa, Marea Britanie, Polonia şi România) raportau fiecare între 1 000 şi 6 000 de Martori. Rapoartele de activitate din alte 21 de ţări arată că fiecare avea între 100 şi 1 000 de Martori. Totuşi, numai în decursul acelui an, acest grup de Martori zeloşi a dedicat pe plan mondial 8 161 424 de ore pentru a proclama că Regatul lui Dumnezeu este unica speranţă a omenirii.

Pe lângă ţările în care erau activi în 1935, ei răspândiseră deja vestea bună şi în alte locuri, astfel încât, până în acel moment, 149 de ţări şi grupuri insulare auziseră mesajul Regatului.

[Text generic pe pagina 424]

Deşi se aflau în închisoare, ei au găsit ocazii de a predica

[Text generic pe pagina 425]

Dornici şi nerăbdători să continue lucrarea!

[Text generic pe pagina 441]

Au înfruntat vântul, ploaia şi ostilitatea clericilor

[Text generic pe pagina 442]

O mărturie de proporţii extraordinare a fost depusă în Germania înainte ca „Ernste Bibelforscher“ să fie interzişi

[Harta/Fotografiile de la pagina 423]

În timp ce lumea era târâtă în război, Robert Hollister şi Fanny Mackenzie erau ocupaţi să ducă un mesaj de pace locuitorilor din China, Japonia şi Coreea

[Harta]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

COREEA

JAPONIA

CHINA

OCEANUL PACIFIC

[Harta de la pagina 428]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Când unii emigranţi din ţările indicate pe această hartă au învăţat despre scopul minunat al lui Dumnezeu de a binecuvânta omenirea, s-au simţit îndemnaţi să ducă vestea bună în ţările lor natale

CELE DOUĂ AMERICI

↓ ↓

AUSTRIA

BULGARIA

CIPRU

CEHOSLOVACIA

DANEMARCA

FINLANDA

GERMANIA

GRECIA

UNGARIA

ITALIA

OLANDA

NORVEGIA

POLONIA

PORTUGALIA

ROMÂNIA

SPANIA

SUEDIA

ELVEŢIA

TURCIA

IUGOSLAVIA

[Harta de la pagina 432]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

În anii 1920 şi 1930, unii evanghelizatori s-au mutat din Germania în multe ţări pentru a depune mărturie

GERMANIA

↓ ↓

AMERICA DE SUD

NORDUL AFRICII

ASIA

[Harta/Fotografiile de la pagina 435]

Pionieri zeloşi ca Frank Smith şi fratele său Gray (în fotografia de sus) au răspândit vestea bună de-a lungul coastei estice a Africii

[Harta]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

UGANDA

KENYA

TANZANIA

AFRICA DE SUD

[Harta/Fotografia de la pagina 439]

În 1928, în tot sud-vestul Africii (azi Namibia), oamenii au primit această broşură prin poştă

[Harta]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

NAMIBIA

[Harta/Fotografiile de la pagina 440]

Călătorind la bordul vasului „Lightbearer“, pionieri zeloşi au răspândit mesajul Regatului în sud-estul Asiei

[Harta]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

MALAYA

BORNEO

CELEBES

SUMATRA

JAWA

TIMOR

NOUA GUINEE

AUSTRALIA

OCEANUL PACIFIC

[Legenda fotografiilor de la pagina 426]

În multe ţări, discursul „Milioane de oameni care trăiesc acum nu vor muri niciodată“ a atras un public numeros

[Legenda fotografiilor de la pagina 427]

Edwin Scott, din Africa de Sud, a distribuit personal 50 000 de exemplare ale rezoluţiei „O provocare la adresa conducătorilor lumii“

[Legenda fotografiei de la pagina 429]

Răspunzând apelului pentru evanghelizatori, Willy Unglaube a slujit în Europa, Africa şi Orient

[Legenda fotografiilor de la pagina 430]

În 1992, Eric Cooke şi fratele său John (aşezat) aveau fiecare peste 60 de ani petrecuţi în serviciul cu timp integral şi se bucuraseră de experienţe emoţionante în Europa şi Africa

[Legenda fotografiei de la pagina 431]

În 1926, când Edwin Skinner a mers în India, teritoriul care îi era repartizat includea cinci ţări; el a continuat să predice aici în mod fidel timp de 64 de ani

[Legenda fotografiei de la pagina 433]

Alfred şi Frieda Tuček, echipaţi cu cele necesare existenţei şi cu publicaţii pentru lucrarea de mărturie, au slujit ca pionieri în fosta Iugoslavie

[Legenda fotografiilor de la pagina 434]

„Brown Biblie“ a participat cu vigoare la demascarea închinării false în toată partea de vest a Africii

[Legenda fotografiei de la pagina 436]

George Young a contribuit la proclamarea pe scară largă a Regatului lui Dumnezeu în America de Sud, Spania şi Portugalia

[Legenda fotografiei de la pagina 437]

Juan Muñiz (stânga), care predicase în America de Sud începând din 1924, a fost prezent după mai bine de 20 de ani pentru a-l întâmpina pe Nathan Knorr când acesta a vizitat pentru prima dată Argentina

[Legenda fotografiei de la pagina 438]

Nicolás Argyrós a răspândit adevărul eliberator al Bibliei în 14 dintre provinciile Argentinei

[Legenda fotografiilor de la pagina 439]

Călătorind pe mare şi pe uscat, Frank Franske a căutat să ducă adevărul biblic în aşezări îndepărtate