Salt la conţinut

Salt la cuprins

Dezvoltarea structurii organizatorice

Dezvoltarea structurii organizatorice

 Capitolul 15

Dezvoltarea structurii organizatorice

DIN 1870, când Charles Taze Russell şi colaboratorii săi au început pentru prima dată să studieze împreună Biblia, modul de funcţionare a organizaţiei Martorilor lui Iehova a suferit schimbări semnificative. Întrucât primii Studenţi în Biblie erau puţini la număr, ei aveau într-o măsură foarte mică acele caracteristici pe baza cărora cei din afară să-i considere o organizaţie. Însă astăzi, observând congregaţiile Martorilor lui Iehova, congresele lor, predicarea veştii bune pe care o efectuează în peste 230 de ţări, oamenii se minunează de excelenta funcţionare a organizaţiei. Cum s-a dezvoltat aceasta?

Studenţii în Biblie au fost viu interesaţi să înţeleagă nu numai doctrinele biblice, ci şi modul în care trebuia îndeplinit serviciul lui Dumnezeu, potrivit indicaţiilor date în Scripturi. Ei au înţeles că Biblia nu prevedea nicidecum existenţa pe de o parte a unor clerici deţinători de titluri şi pe de altă parte a unor laici cărora aceştia să le predice. Fratele Russell era hotărât să nu permită ca în rândurile lor să existe o clasă clericală *. Prin intermediul Turnului de veghere, cititorilor li se reaminteau în mod frecvent cuvintele spuse de Isus continuatorilor săi: „Unul singur este Conducătorul vostru, Cristosul“, dar „voi toţi sunteţi fraţi“. — Mat. 23:8, 10, NW.

Începuturile asociaţiei Studenţilor în Biblie

Cititorii Turnului de veghere şi ai publicaţiilor înrudite acestuia şi-au dat seama repede că, pentru a-i plăcea lui Dumnezeu, trebuiau să rupă relaţiile cu orice biserică ce se dovedea infidelă lui Dumnezeu deoarece punea crezurile şi tradiţiile oamenilor mai presus de Cuvântul său scris (2 Cor. 6:14–18). Dar, odată retraşi din bisericile creştinătăţii, unde s-au dus ei?

Într-un articol intitulat „Ekklesia“ *, fratele Russell a subliniat că adevărata Biserică, congregaţia creştină, nu este o organizaţie ai cărei membri au subscris  la crezul elaborat de un om şi care şi-au înscris numele într-un registru bisericesc. Dimpotrivă, a explicat el, ea este alcătuită din persoane care şi-au „consacrat“ (sau dedicat) timpul, talentele şi viaţa lui Dumnezeu şi care au perspectiva de a face parte împreună cu Cristos din Regatul ceresc. Aceştia, a spus el, sunt creştini care sunt uniţi prin legătura iubirii creştine şi prin interese comune, care sunt receptivi la îndrumarea spiritului lui Dumnezeu şi care se supun autorităţii lui Cristos. Fratele Russell nu era preocupat să stabilească un alt mod de organizare şi nu voia absolut deloc să contribuie în vreun fel oarecare la sectarismul care exista printre cei ce se pretindeau a fi creştini.

În acelaşi timp, el a recunoscut pe deplin necesitatea ca slujitorii Domnului să se adune laolaltă, în armonie cu sfatul din Evrei 10:23–25. El însuşi a călătorit pentru a-i vizita şi întări pe cititorii Turnului de veghere şi pentru a-i pune în legătură cu alţii din aceeaşi zonă, care împărtăşeau aceleaşi convingeri. La începutul anului 1881 el a cerut ca aceia care ţineau cu regularitate întruniri să comunice biroului Watch Tower unde aveau loc acestea. El a înţeles cât de important era faptul de a se menţine în legătură unii cu alţii.

Totuşi, fratele Russell a accentuat faptul că Studenţii în Biblie nu intenţionau să înfiinţeze o „organizaţie pământească“. Dimpotrivă, a zis el, „noi aderăm numai la acea organizaţie cerească formată din membri «ale căror nume sunt scrise în ceruri» (Evr. 12:23; Luca 10:20)“. Din cauza istoriei ruşinoase a creştinătăţii, expresia „organizaţie religioasă“ sugera de obicei sectarismul, dominaţia exercitată de cler, la care cineva adera acceptând un crez formulat de un conciliu religios. De aceea, când se referea la Studenţii în Biblie, fratele Russell considera că era mai potrivit termenul „asociaţie“.

El ştia foarte bine că apostolii lui Cristos formaseră congregaţii şi numiseră bătrâni în fiecare dintre ele. Însă el credea că Cristos era iarăşi prezent, chiar dacă în mod invizibil, şi conducea personal secerişul final al celor care urmau să fie comoştenitorii săi. Ţinând seama de aceste aspecte, fratele Russell a crezut la început că aranjamentul bătrânilor, care existase în congregaţiile creştine din secolul I, nu era necesar în perioada secerişului.

Cu toate acestea, pe măsură ce Studenţii în Biblie au crescut la număr, fratele Russell şi-a dat seama că Domnul dirija lucrurile altfel decât anticipase el. Era necesară o modificare a punctului de vedere. Dar pe ce bază?

Satisfacerea primelor necesităţi ale unei asociaţii aflate în creştere

Turnul de veghere din 15 noiembrie 1895, în engleză, a fost dedicat aproape în întregime subiectului „Cu decenţă şi în ordine“. Aici, fratele Russell recunoştea în mod onest: „Apostolii au spus multe lucruri Bisericii din secolul I cu privire la ordinea din adunările sfinţilor, iar noi se pare că am neglijat acest sfat înţelept, considerându-l a fi de importanţă minoră, deoarece Biserica este foarte aproape de sfârşitul alergării ei, iar secerişul este un timp de separare“. Ce i-a determinat pe Studenţii în Biblie să privească acest sfat într-o altă lumină?

 Articolul enumera patru factori: 1) Era evident că progresul spiritual diferea de la persoană la persoană. Nu toţi erau pregătiţi în egală măsură să facă faţă unor tentaţii, încercări, dificultăţi şi pericole. Aşadar, era nevoie de supraveghetori înţelepţi şi prevăzători, bărbaţi cu experienţă şi capabili, profund interesaţi să se îngrijească de bunăstarea spirituală a tuturor şi în stare să-i instruiască în adevăr. 2) Se constatase că turma avea nevoie să fie apărată de ‘lupii îmbrăcaţi în haine de oi’ (Mat. 7:15, King James Version). Membrii ei aveau nevoie să fie fortificaţi şi ajutaţi să dobândească o cunoaştere temeinică a adevărului. 3) Experienţa demonstrase că, dacă nu se organiza numirea de bătrâni care să ocrotească turma, unii aveau să-şi atribuie în mod abuziv acea funcţie şi puteau ajunge să considere turma ca fiind proprietatea lor. 4) Fără o bună organizare, cei loiali adevărului puteau constata că serviciile lor erau respinse din cauza influenţei câtorva care erau în dezacord cu ei.

În lumina acestor factori, Turnul de veghere afirma: „Nu ezităm să le recomandăm Bisericilor * de pretutindeni, indiferent că au mulţi sau puţini membri, sfatul apostolic ca în fiecare companie să fie aleşi din rândurile lor bătrâni care să «păstorească» şi «să supravegheze» turma“ (Fap. 14:21–23; 20:17, 28). Congregaţiile locale au urmat acest sfat scriptural sănătos. A fost un important pas înainte în ce priveşte stabilirea unei structuri a congregaţiei care să fie în armonie cu cea existentă în zilele apostolilor.

Însă, potrivit modului de înţelegere de atunci, alegerea bătrânilor şi a diaconilor care-i ajutau pe aceştia se făcea prin votul congregaţiei. În fiecare an, sau chiar mai des dacă era necesar, se examina dacă cei care puteau sluji întruneau cerinţele şi avea loc o supunere la vot. În esenţă era o procedură democratică, dar îngrădită de anumite limite menite să asigure ocrotire. Toţi membrii congregaţiei erau îndemnaţi să analizeze cu grijă cerinţele biblice şi să exprime prin vot, nu propria lor opinie, ci ceea ce credeau ei că este voinţa Domnului. Întrucât puteau participa la vot numai cei care erau „pe deplin consacraţi“, votul lor colectiv, când era îndrumat de Cuvântul şi spiritul Domnului, era considerat drept expresia voinţei Domnului în acea privinţă. Deşi poate fratele Russell nu şi-a dat seama pe deplin de acest lucru, în recomandarea acestei proceduri el a fost, probabil, influenţat într-o oarecare măsură nu numai de hotărârea sa de a evita orice asemănare cu o clasă clericală elevată, ci şi de propria sa experienţă din adolescenţă în cadrul Bisericii Congregaţionaliste.

Când volumul din Zorii Mileniului intitulat Noua Creaţiune (publicat în 1904, în engleză) a dezbătut din nou în mod detaliat rolul bătrânilor şi maniera  în care trebuiau aleşi, s-a acordat o atenţie specială cuvintelor din Faptele 14:23. Au fost citate ca autorităţi în materie concordanţele compilate de James Strong şi Robert Young, în sprijinul ideii că afirmaţia „au ordinat bătrâni“ (KJ) trebuia tradusă „au ales bătrâni prin ridicare de mână“ *. Unele traduceri  biblice chiar spun că bătrânii erau ‘numiţi prin vot’ (Literal Translation of the Holy Bible de Young; Emphasised Bible de Rotherham). Dar cine trebuia să participe la vot?

Adoptarea ideii că la vot trebuia să participe întreaga congregaţie nu a dus întotdeauna la rezultatele sperate. Cei care participau la vot trebuiau să fie persoane „pe deplin consacrate“, iar unii dintre cei ce erau aleşi întruneau într-adevăr cerinţele scripturale şi le slujeau în mod umil fraţilor lor. Însă, adeseori, votul reflecta mai degrabă preferinţele personale decât Cuvântul şi spiritul lui Dumnezeu. Astfel, la Halle (Germania), atunci când anumiţi fraţi, care considerau că ar trebui să fie bătrâni, nu au obţinut funcţiile pe care le doreau, au provocat disensiuni grave. În 1927, la Barmen (Germania), printre candidaţi s-au aflat bărbaţi care se opuneau lucrării Societăţii şi, în timpul votării prin ridicare de mână, s-au auzit multe strigăte. De aceea a fost necesar să se treacă la vot secret.

În 1916, cu ani înaintea acestor incidente, fratele Russell, fiind vădit îngrijorat, scrisese următoarele: „În unele clase se întâmplă lucruri îngrozitoare atunci când trebuie să aibă loc alegerile. Slujitorii Bisericii încearcă să fie guvernatori, dictatori — uneori chiar prezidând întrunirea cu obiectivul evident de a se asigura că ei şi anumiţi prieteni ai lor vor fi aleşi ca bătrâni şi diaconi. . . . Unii încearcă în mod discret să profite de clasă ţinând alegerile într-un moment deosebit de favorabil pentru ei şi pentru prietenii lor. Alţii caută să umple sala cu prieteni de-ai lor, aducând la întrunire persoane aproape străine,  care nu intenţionează nicidecum să asiste cu regularitate la întrunirile clasei, ci vin numai dintr-un sentiment de prietenie, pentru a susţine prin vot pe unul dintre prietenii lor“.

Aveau ei nevoie să înveţe doar cum să ţină alegeri democratice într-un mod corect, sau exista în Cuvântul lui Dumnezeu ceva ce ei nu înţeleseseră încă?

Organizare pentru predicarea veştii bune

Încă de la bun început, fratele Russell a recunoscut că una dintre cele mai importante responsabilităţi ale fiecărui membru al congregaţiei creştine era lucrarea de evanghelizare (1 Pet. 2:9). Turnul de veghere a explicat că cuvintele profetice din Isaia 61:1, „DOMNUL M-a uns să aduc veşti bune“ (sau aşa cum citează Isus acest pasaj, potrivit versiunii King James, „El m-a uns să predic evanghelia“), se aplicau nu numai la Isus, ci la toţi continuatorii săi unşi cu spirit. — Luca 4:18.

Încă din 1881, Turnul de veghere, în engleză, conţinea articolul intitulat „Se caută 1 000 de predicatori“. Era un apel adresat fiecărui membru al congregaţiei de a-şi folosi timpul disponibil (o jumătate de oră, o oră, două sau trei ore) pentru a participa la răspândirea adevărului biblic. Bărbaţii şi femeile care nu aveau responsabilităţi familiale şi care puteau dedica jumătate sau mai mult din timpul lor numai pentru lucrarea Domnului erau încurajaţi să lucreze ca evanghelizatori colportori. Deşi numărul lor a variat în mod  considerabil de la an la an, totuşi, în 1885 participau deja la această lucrare aproximativ 300 de colportori. Şi alţii luau parte, dar într-o măsură mai mică. Colportorilor li s-au dat sugestii despre modul în care să-şi efectueze lucrarea. Însă terenul era vast, iar ei, cel puţin la început, îşi alegeau singuri teritoriul şi se mutau dintr-o zonă în alta, în general, după cum li se părea lor că era mai bine. Apoi, când se întruneau la congrese, făceau modificările necesare pentru a-şi coordona eforturile.

În acelaşi an în care a fost iniţiat serviciul de colportor, fratele Russell s-a îngrijit de tipărirea unor tracte (sau cărţi broşate) care să fie distribuite gratuit. Între acestea s-a dovedit remarcabilă publicaţia intitulată Food for Thinking Christians (Hrană pentru creştinii care gândesc), din care au fost distribuite în primele patru luni 1 200 000 de exemplare. Activităţile pe care le implica organizarea acestei lucrări de tipărire şi de distribuire au făcut necesară înfiinţarea Zion’s Watch Tower Tract Society, având scopul de a se îngriji de detaliile necesare. Pentru a preveni întreruperea lucrării în eventualitatea morţii sale şi pentru a facilita administrarea donaţiilor făcute în folosul lucrării, fratele Russell a înaintat o cerere pentru înregistrarea legală a Societăţii, înregistrare obţinută în mod oficial la 15 decembrie 1884. Astfel a venit în existenţă instrumentul legal de care era nevoie.

Pe măsură ce a fost necesar, au fost deschise filiale ale Societăţii Watch Tower şi în alte ţări. Prima a fost deschisă la 23 aprilie 1900 la Londra (Anglia). O alta a fost deschisă în 1902 la Elberfeld (Germania). Doi ani mai târziu, s-a înfiinţat o filială la celălalt capăt al pământului, la Melbourne (Australia). În momentul redactării acestei cărţi (în engleză), existau 99 de filiale pe întregul glob.

Deşi măsurile organizatorice necesare furnizării unor mari cantităţi de literatură biblică luau amploare, la început s-a acordat libertate congregaţiilor să întreprindă demersuri pe plan local pentru a distribui literatură publicului. Într-o scrisoare datată 16 martie 1900, fratele Russell a explicat cum privea el această problemă. În acea scrisoare, adresată lui „Alexander Graham şi Bisericii din Boston (Massachusetts)“, el spunea: „După cum ştiţi cu toţii, intenţia mea fermă este de a-i lăsa pe membrii fiecărei companii a poporului Domnului să-şi administreze propriile lor treburi, potrivit propriilor lor criterii, oferindu-le sugestii, nu ca să mă amestec în treburile lor, ci numai pentru a le da un sfat“. Aceasta includea nu numai întrunirile lor, ci şi modul lor de efectuare a ministerului de teren. Astfel, după ce le oferea fraţilor unele sfaturi practice, el încheia cu cuvintele: „Este doar o sugestie“.

Unele activităţi pretindeau o îndrumare mai precisă din partea Societăţii. În legătură cu proiecţia „Foto-Dramei Creaţiunii“, fiecare congregaţie era liberă să decidă dacă voia şi dacă avea posibilitatea să închirieze în acest scop un teatru sau orice  alt local. Însă, întrucât aparatura trebuia transportată dintr-un oraş în altul şi trebuia respectată o planificare, în aceste privinţe erau furnizate directive centralizate din partea Societăţii. Fiecare congregaţie era încurajată să instituie un comitet care să se ocupe de organizarea proiecţiei Foto-Dramei pe plan local. Dar, un administrator trimis de Societate acorda o deosebită atenţie detaliilor, astfel încât totul să se desfăşoare foarte bine.

Odată cu trecerea anilor 1914 şi 1915, acei creştini unşi cu spirit aşteptau plini de nerăbdare împlinirea speranţei lor cereşti. În acelaşi timp, erau încurajaţi să se menţină ocupaţi în serviciul Domnului. Chiar dacă ei considerau că timpul care le mai rămăsese de trăit în carne era foarte scurt, era limpede că, pentru a efectua predicarea veştii bune în mod ordonat, trebuia să existe o dirijare mai amplă decât cea care existase atunci când numărul lor era de numai câteva sute. La scurt timp după ce fratele Joseph Rutherford a devenit al doilea preşedinte al Societăţii Watch Tower, această dirijare a îmbrăcat noi aspecte. Turnul de veghere din 1 martie 1917, în engleză, a anunţat că, începând din acel moment, întregul teritoriu al congregaţiilor destinat să fie parcurs de colportori şi de cei care efectuau lucrarea pastorală * urma să fie repartizat de biroul Societăţii. Acolo unde atât lucrători locali, cât şi colportori participau la serviciul de teren într-un oraş sau într-o regiune, teritoriul era împărţit între ei de un comitet de district numit pe plan local. Între anii 1917 şi 1918, această măsură a contribuit la distribuirea cu adevărat remarcabilă a cărţii Taina împlinită în decurs de numai câteva luni. Ea s-a dovedit eficientă şi în distribuirea rapidă a 10 000 000 de exemplare ale tractului intitulat „Căderea Babilonului“, în engleză, care conţinea o viguroasă demascare a creştinătăţii.

La scurt timp după aceasta, membrii personalului administrativ al Societăţii au fost arestaţi, iar la 21 iunie 1918 au fost condamnaţi la 20 de ani închisoare. Predicarea veştii bune a încetat aproape complet. Era acesta momentul în care Studenţii în Biblie urmau, în sfârşit, să fie uniţi cu Domnul în gloria cerească?

Câteva luni mai târziu, războiul a luat sfârşit. În anul următor, responsabilii Societăţii au fost eliberaţi. Erau încă în carne. Nu era ceea ce se aşteptaseră, însă au tras concluzia că Dumnezeu trebuia să mai aibă de lucru pentru ei, aici, pe pământ.

Tocmai trecuseră prin aspre încercări ale credinţei. Totuşi, în 1919, Turnul de veghere, în engleză, i-a întărit  cu studii scripturale stimulatoare pe tema „Binecuvântaţi sunt cei neînfricaţi“. Acestea au fost urmate de articolul „Posibilităţi de serviciu“. Însă fraţii nici nu-şi imaginau ce mari progrese urmau să aibă loc pe plan organizatoric în deceniile următoare.

Un bun exemplu pentru turmă

Fratele Rutherford şi-a dat seama că, indiferent cât de scurt ar fi fost timpul, pentru ca lucrarea să înainteze în ordine şi unitate era esenţial un bun exemplu pentru turmă. Isus îi comparase pe continuatorii săi cu oile, iar oile îşi urmează păstorul. Fără îndoială că Isus însuşi este Păstorul Excelent, însă el îi foloseşte, de asemenea, pe bătrâni ca subpăstori ai poporului său (1 Pet. 5:1–3). Aceşti bătrâni trebuie să fie bărbaţi care participă ei înşişi la lucrarea încredinţată de Isus şi care îi încurajează şi pe alţii să facă la fel. Ei trebuie să aibă un adevărat spirit de evanghelizare. Însă, atunci când a avut loc distribuirea cărţii Taina împlinită, unii bătrâni s-au retras; câţiva dintre ei chiar i-au descurajat şi pe alţii s-o facă.

Un pas foarte important în vederea corectării acestei situaţii a fost întreprins în 1919, când s-a început publicarea revistei Epoca de aur. Aceasta urma să devină un puternic instrument prin care avea să se anunţe că Regatul lui Dumnezeu este singura soluţie durabilă a problemelor omenirii. Fiecare congregaţie care dorea să participe la această activitate era invitată să se adreseze Societăţii pentru a fi înregistrată ca „organizaţie pentru serviciu“. Apoi Societatea numea un director, cunoscut sub numele de directorul serviciului, care nu era ales printr-un vot anual *. Ca reprezentant local al Societăţii, el trebuia să organizeze lucrarea, să repartizeze teritoriul şi să încurajeze congregaţia să participe la serviciul de teren. Astfel, paralel cu bătrânii şi diaconii aleşi în mod democratic, începea să funcţioneze un alt tip de structură organizatorică, ce recunoştea că rolul de a efectua numiri aparţinea unei autorităţi exterioare congregaţiilor locale şi care punea un mai mare accent pe predicarea veştii bune a Regatului lui Dumnezeu *.

În anii care au urmat, lucrarea de proclamare a Regatului a luat un avânt extraordinar, ca şi cum ar fi fost propulsată de o forţă irezistibilă. Evenimentele petrecute în 1914 şi după acest an demonstrau în mod evident că marea profeţie în care Domnul Isus Cristos descrisese încheierea vechiului sistem de lucruri era în curs de împlinire. În lumina acestor fapte, în 1920, Turnul de veghere, în engleză, a indicat că, potrivit cu ceea ce era prezis în Matei 24:14, era timpul să fie proclamată vestea bună referitoare la „sfârşitul vechii ordini de lucruri şi la instaurarea regatului lui Mesia“ * (Mat. 24:3–14). Plecând de la  congresul ţinut la Cedar Point (Ohio) în 1922, Studenţilor în Biblie le răsunau în urechi cuvintele: „Vestiţi, vestiţi, vestiţi Regele şi regatul său“. Rolul adevăraţilor creştini a fost scos şi mai clar în evidenţă în 1931, când a fost adoptat numele de Martori ai lui Iehova.

Era limpede că Iehova le încredinţase slujitorilor săi o lucrare la care puteau participa cu toţii. Reacţia a fost entuziastă. Mulţi au făcut schimbări enorme în viaţa lor pentru a se dedica acestei lucrări cu timp integral. Chiar şi un număr considerabil dintre cei care dedicau numai o parte din timpul lor petreceau zile întregi în serviciul de teren, la sfârşit de săptămână. Răspunzând încurajării oferite în Turnul de veghere, în engleză, şi în publicaţia Informant (Informator) din 1938 şi 1939, mulţi Martori ai lui Iehova de atunci s-au străduit cu conştiinciozitate să dedice serviciului de teren 60 de ore în fiecare lună.

Printre acei Martori zeloşi s-au aflat numeroşi slujitori umili şi devotaţi ai lui Iehova care erau bătrâni în congregaţii. Totuşi, pe parcursul anilor ’20 şi la începutul anilor ’30, în unele locuri s-a manifestat o puternică opoziţie faţă de ideea participării tuturor la serviciul de teren. Bătrânii aleşi în mod democratic declarau uneori răspicat că nu erau de acord cu ceea ce se spunea în Turnul de veghere despre responsabilitatea de a le predica celor din afara congregaţiei. Refuzul de a asculta de ceea ce spiritul lui Dumnezeu, prin intermediul Sfintelor Scripturi, spunea în această privinţă congregaţiei împiedica acţiunea spiritului în acele grupuri. — Apoc. 2:5, 7.

În 1932 s-au luat măsuri pentru a corecta această situaţie. Ceea ce interesa cel mai mult nu era faptul că unii bătrâni proeminenţi s-ar fi putut simţi jigniţi, nici că unii dintre membrii congregaţiei s-ar fi putut retrage. Dorinţa fraţilor era mai degrabă aceea de a-i plăcea lui Iehova şi de a înfăptui voinţa sa. În acest scop, numerele Turnului de veghere din 15 august şi 1 septembrie 1932, în engleză, au acordat o atenţie deosebită subiectului „Organizaţia lui Iehova“.

Acele articole au arătat în mod clar că toţi cei care făceau parte cu adevărat din organizaţia lui Dumnezeu efectuau lucrarea despre care Cuvântul său spunea că trebuia îndeplinită pe parcursul acestei perioade de timp. Articolele susţineau ideea că a fi bătrân creştin nu reprezenta o funcţie pentru care cineva putea fi ales, ci o stare la care se putea ajunge prin maturizare spirituală. O atenţie deosebită a fost acordată rugăciunii lui Isus potrivit căreia continuatorii săi puteau fi „cu toţii una“: în unitate cu Dumnezeu şi cu Cristos şi astfel în unitate unii cu alţii în înfăptuirea voinţei lui Dumnezeu (Ioan 17:21, NW). Care a fost rezultatul? Cel de-al doilea articol răspundea că „fiecare membru al rămăşiţei trebuie să fie un martor al numelui şi al regatului lui Iehova Dumnezeu“. Supravegherea nu avea să le fie încredinţată celor care evitau sau refuzau să facă ceea ce le era în mod rezonabil posibil pentru a participa la mărturia publică.

 La încheierea studiului acestor articole, congregaţiile au fost invitate să adopte o rezoluţie care să indice acordul lor. Astfel a fost eliminată alegerea anuală a bătrânilor şi a diaconilor de către congregaţie. La Belfast (Irlanda de Nord), ca şi în alte locuri, unii dintre foştii „bătrâni electori“ s-au retras; alţii, care le-au împărtăşit ideile, i-au urmat. Aceasta a făcut ca rândurile să se rărească, însă organizaţia în ansamblu s-a întărit. Cei care au rămas erau dispuşi să-şi asume responsabilitatea creştină de a depune mărturie. În loc să-i aleagă prin vot pe bătrâni, congregaţiile, care foloseau încă metoda democratică, alegeau un comitet pentru serviciu * alcătuit din bărbaţi maturi spiritual, care participau activ la lucrarea de mărturie publică. De asemenea, membrii congregaţiei alegeau prin vot un preşedinte care să prezideze întrunirile, precum şi un secretar şi un trezorier. Toţi aceştia erau martori activi ai lui Iehova.

Lucrarea progresa mult mai bine, întrucât acum supravegherea congregaţiei era încredinţată unor bărbaţi care erau interesaţi nu de poziţia lor personală, ci de înfăptuirea lucrării lui Dumnezeu — depunând mărturie despre numele şi Regatul său — şi care ofereau un bun exemplu prin propria lor participare. Cu toate că pe atunci ei nu ştiau, aveau încă mult de lucru: o activitate de mărturie mai amplă decât cea pe care o efectuaseră deja, o strângere la care nu se aşteptau (Is. 55:5). În mod evident, Iehova îi pregătea pentru aceasta.

Câteva persoane care nutreau speranţa vieţii veşnice pe pământ începuseră să li se alăture celor unşi *. Însă Biblia anunţa strângerea unei mari mulţimi care avea perspectiva de a fi ocrotită pe parcursul apropiatului mare necaz (Apoc. 7:9–14). În 1935 a fost înţeleasă în mod clar identitatea acestei mari mulţimi. Schimbările făcute în anii ’30 în ce priveşte alegerea supraveghetorilor au pregătit mai bine organizaţia pentru a se îngriji de lucrarea de strângere, de învăţare şi de instruire a acesteia.

Pentru majoritatea Martorilor lui Iehova, această extindere a lucrării a constituit un eveniment entuziasmant. Ministerul lor de teren a dobândit o nouă semnificaţie. Totuşi, unii nu au fost dispuşi să predice. Ei au dat înapoi şi au încercat să-şi justifice inactivitatea susţinând că marea mulţime nu va fi adunată decât după Armaghedon. Însă majoritatea au înţeles că aveau o nouă ocazie de a-şi demonstra loialitatea faţă de Iehova şi iubirea faţă de semeni.

Cum s-au integrat în structura organizatorică cei din marea mulţime? Când li s-a arătat rolul pe care Cuvântul lui Dumnezeu îl încredinţase ‘turmei mici’ a celor unşi cu spirit, ei au fost bucuroşi să lucreze în armonie cu aceste instrucţiuni (Luca 12:32–44). De asemenea, au învăţat că aveau responsabilitatea, la fel ca cei unşi, să le împărtăşească şi altora vestea bună (Apoc.  22:17). Dat fiind faptul că doreau să fie supuşi pământeşti ai Regatului lui Dumnezeu, acel Regat trebuia să ocupe primul loc în viaţa lor şi trebuiau să le vorbească altora cu zel despre acesta. Pentru a corespunde descrierii pe care o face Biblia celor care vor fi ocrotiţi pe parcursul necazului celui mare şi vor intra în lumea nouă a lui Dumnezeu, ei trebuiau să strige „cu glas tare, zicând: «Mântuirea este a Dumnezeului nostru care stă pe scaunul de domnie şi a Mielului.»“ (Apoc. 7:10, 14). În 1937, pe măsură ce numărul membrilor acestei mari mulţimi începea să crească, iar zelul lor pentru Domnul devenea evident, au fost invitaţi şi ei să ajute la îndeplinirea responsabilităţilor legate de supravegherea congregaţiei.

Totuşi, li s-a amintit că organizaţia este a lui Iehova, nu a unui om. Între rămăşiţa creştinilor unşi cu spirit şi membrii marii mulţimi de alte oi nu trebuia să existe nici o sciziune. Ei trebuiau să colaboreze în calitate de fraţi şi surori aflaţi în serviciul lui Iehova. Isus spusese în acest sens: „Mai am şi  alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu şi va fi o singură turmă, un singur Păstor“ (Ioan 10:16). Acest lucru devenea în mod evident realitate.

Într-o perioadă de timp relativ scurtă, în organizaţia lui Dumnezeu au avut loc evenimente uluitoare. Dar oare nu trebuiau să aibă loc şi alte modificări, astfel încât congregaţiile să fie conduse în deplină armonie cu căile lui Iehova enunţate în Cuvântul său inspirat?

Organizaţie teocratică

„Teocraţie“ înseamnă „guvernarea lui Dumnezeu“. Oare acest mod de guvernare caracteriza congregaţiile? Pe lângă faptul că se închinau lui Iehova, se bizuiau ei pe el pentru a le dirija activităţile congregaţiei? Se conformau ei pe deplin celor spuse de el în această privinţă în Cuvântul său inspirat? Articolul în două părţi, intitulat „Organizaţia“, care a apărut în Turnul de veghere din  1 şi 15 iunie 1938, în engleză, declara în mod explicit: „Organizaţia lui Iehova nu este nicidecum democratică. Iehova este suprem şi guvernarea sa, sau organizaţia sa, este strict teocratică“. Totuşi, în congregaţiile locale ale Martorilor lui Iehova din acel timp se foloseau încă metode democratice de alegere a majorităţii celor însărcinaţi să supravegheze întrunirile şi serviciul de teren. Se impuneau noi schimbări.

Dar nu se indica în Faptele 14:23 că bătrânii urmau să fie desemnaţi în congregaţii prin ‘ridicare de mână’, ca în cazul unei supuneri la vot? În primul dintre articolele cu titlul „Organizaţia“, publicate în Turnul de veghere, se recunoştea că acest text fusese înţeles greşit în trecut. În rândurile creştinilor din secolul I numirile nu se făceau prin ‘ridicare de mână’ din partea tuturor membrilor congregaţiei. Dimpotrivă, se spunea în articol, apostolii şi cei autorizaţi de ei erau cei care ‘ridicau mâinile’. Acest lucru nu se făcea participând la o supunere la vot în congregaţie, ci prin punerea mâinilor peste aceia care întruneau cerinţele. Acest gest era un simbol al confirmării, al aprobării sau al numirii *. Congregaţiile creştine din secolul I recomandau uneori bărbaţi care întruneau cerinţele, însă alegerea sau aprobarea finală venea din partea apostolilor, care fuseseră stabiliţi direct de Cristos, sau din partea celor autorizaţi de apostoli (Fap. 6:1–6). Turnul de veghere atrăgea atenţia asupra faptului că, sub îndrumarea spiritului sfânt, apostolul Pavel a dat instrucţiuni referitoare la numirea de supraveghetori numai în scrisori adresate unor supraveghetori însărcinaţi cu această responsabilitate, ca Timotei şi Tit (1 Tim. 3:1–13; 5:22; Tit 1:5). Nici una dintre scrisorile inspirate adresate congregaţiilor nu conţinea astfel de instrucţiuni.

În acest caz, cum trebuiau făcute numirile curente pentru serviciu în cadrul congregaţiilor? Analiza organizării teocratice, efectuată în Turnul de veghere, explica pe baza Scripturilor că Iehova l-a numit pe Isus Cristos „cap al . . . congregaţiei“; că atunci când Cristos urma să se întoarcă în calitate de Stăpân avea să-i încredinţeze ‘sclavului său fidel şi prevăzător’ responsabilitatea „peste toate bunurile sale“; că acest sclav fidel şi prevăzător era alcătuit din toţi aceia de pe pământ care fuseseră unşi cu spirit sfânt pentru a fi comoştenitori cu Cristos şi care slujeau în unitate sub conducerea sa; şi că Cristos urma să folosească această clasă a sclavului ca instrument pentru a asigura supravegherea necesară a congregaţiilor (Col. 1:18, NW; Mat. 24:45–47, NW; 28:18). Clasei sclavului îi revenea datoria de a aplica sub rugăciune instrucţiunile exprimate clar în Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, folosindu-se de ele  pentru a stabili cine întrunea cerinţele pentru a primi o anumită însărcinare de serviciu.

Întrucât instrumentul vizibil ce avea să fie folosit de Cristos este sclavul fidel şi prevăzător (iar istoria modernă examinată până acum demonstrează că acest ‘sclav’ utilizează Societatea Watch Tower ca instrument legal), Turnul de veghere arăta că procedura teocratică pretindea ca numirile pentru un anumit serviciu să fie făcute prin acest instrument. După cum congregaţiile din secolul I e.n. recunoşteau corpul de guvernare din Ierusalim, tot astfel congregaţiile din prezent nu aveau să progreseze spiritualiceşte fără o îndrumare centrală. — Fap. 15:2–30; 16:4, 5.

Totuşi, pentru a înţelege lucrurile în mod clar se preciza că, atunci când Turnul de veghere menţiona „Societatea“, nu se referea pur şi simplu la instrumentul legal, ci la grupul de creştini unşi care instituiseră această entitate legală şi se foloseau de ea. Prin urmare, această expresie însemna sclavul fidel şi prevăzător şi Corpul său de Guvernare.

Chiar înainte ca Turnul de veghere din 1938 să publice articolele intitulate „Organizaţia“, congregaţiile din Londra, New York, Chicago şi Los Angeles, care crescuseră atât de mult la număr, încât era recomandabil să fie împărţite în grupuri mai mici, au solicitat Societăţii să le numească toţi slujitorii. Turnul de veghere din 15 iunie 1938, în engleză, invita acum toate celelalte congregaţii să facă la fel. În acest scop, le-a fost sugerată următoarea rezoluţie:

„Noi, compania poporului lui Dumnezeu ales pentru a-i purta numele, din . . . . . . . . . . . . , recunoaştem că guvernul lui Dumnezeu este o teocraţie pură şi că Cristos Isus se află la templu, deţinând în mod complet autoritatea şi controlul asupra organizaţiei vizibile şi invizibile a lui Iehova, şi că «SOCIETATEA» este reprezentantul vizibil al Domnului pe pământ, fapt pentru care rugăm «Societatea» să organizeze această companie pentru serviciu şi să numească slujitori în cadrul acesteia, astfel încât să putem colabora cu toţii în pace, dreptate, armonie şi unitate deplină. Anexăm o listă cu numele bărbaţilor din această companie care ni s-au părut mai maturi şi prin urmare cei mai potriviţi pentru a îndeplini funcţiile respective de serviciu“ *.

Practic toate congregaţiile Martorilor lui Iehova au fost repede de acord cu aceste directive. Cei care le-au refuzat, puţini la număr, în scurt timp au încetat să mai participe la activitatea de proclamare a Regatului şi astfel au încetat să mai fie Martori ai lui Iehova.

 Foloasele conducerii teocratice

Este incontestabil că, dacă învăţăturile, normele de conduită şi metodele de organizare sau de depunere a mărturiei s-ar fi stabilit pe plan local, în scurt timp, organizaţia şi-ar fi pierdut identitatea şi unitatea. Fraţii s-ar fi putut scinda cu uşurinţă din cauza deosebirilor sociale, culturale şi naţionale. În schimb, conducerea teocratică avea să le garanteze congregaţiilor din întreaga lume accesul fără piedici la foloasele pe care le aduce progresul spiritual. Astfel, avea să se ajungă la adevărata unitate care, potrivit rugăciunii lui Isus, urma să domnească în rândurile adevăraţilor săi continuatori, iar lucrarea de evanghelizare pe care el a ordonat-o putea fi complet îndeplinită. — Ioan 17:20–22.

Totuşi, unii au pretins că, preconizând această schimbare organizatorică, Joseph Rutherford nu căuta decât să obţină un control mai mare asupra Martorilor, folosindu-se de acest mijloc pentru a-şi întări propria sa autoritate. Aşa stăteau într-adevăr lucrurile? Fără îndoială că fratele Rutherford era un om cu convingeri ferme. El vorbea cu vigoare şi fără înconjur despre ceea ce considera că este adevărul. Putea fi foarte sever atunci când se ocupa de unele situaţii în care observa că cineva era mai interesat de el însuşi decât de lucrarea Domnului. Însă fratele Rutherford era un om cu adevărat umil în faţa lui Dumnezeu. Karl Klein, care a devenit membru al Corpului de Guvernare în 1974, scria mai târziu: „Rugăciunile fratelui Rutherford de la închinarea de dimineaţă . . . m-au făcut să-l îndrăgesc. Deşi avea o voce atât de puternică, atunci când se adresa lui Dumnezeu părea a fi doar un băieţel care vorbea cu tăticul lui. Ce minunată relaţie cu Iehova demonstra aceasta!“ Fratele Rutherford era absolut convins de identitatea organizaţiei vizibile a lui Iehova şi căuta să se asigure că nici un om sau grup de oameni nu-i va putea împiedica pe fraţii locali să beneficieze din plin de hrana spirituală şi de conducerea pe care Iehova o prevedea pentru slujitorii Săi.

Deşi fratele Rutherford a slujit 25 de ani ca preşedinte al Societăţii Watch Tower, dedicându-şi toată energia în scopul înaintării lucrării efectuate de organizaţie, el nu a fost conducătorul Martorilor lui Iehova şi nici nu a dorit să fie. La congresul care a avut loc în 1941 la St. Louis (Missouri), cu puţin timp înainte de moartea sa, el a vorbit despre acest subiect, spunând: „Aş vrea ca toate persoanele străine care sunt prezente aici să ştie şi să nu uite ce credeţi voi cu privire la faptul de a avea drept conducător un om. De fiecare dată când ceva ia fiinţă şi începe să prospere, oamenii spun că în spate se află un conducător uman care face mulţi adepţi. Dacă între cei prezenţi aici există cineva care crede că eu, omul care stau în faţa voastră, sunt conducătorul Martorilor lui Iehova, să spună «Da»“. Răspunsul a fost o tăcere impresionantă, întreruptă doar de un „Nu“ energic, rostit de câţiva dintre asistenţi. Vorbitorul a continuat: „Dacă voi, cei care sunteţi prezenţi aici, credeţi că eu sunt numai unul dintre slujitorii Domnului şi că noi lucrăm umăr la umăr în unitate, slujindu-l  pe Dumnezeu şi pe Cristos, spuneţi «Da»“. Întreaga asistenţă a strigat cu hotărâre: „Da!“ În luna următoare, la o adunare din Anglia, cei prezenţi au răspuns exact în acelaşi mod.

În unele zone, foloasele organizării teocratice s-au făcut simţite repede. În alte locuri, a trebuit să treacă mai mult timp; cei care nu s-au dovedit a fi slujitori umili şi maturi, cu timpul au fost înlăturaţi şi în locul lor au fost numiţi alţii.

Totuşi, pe măsură ce metodele teocratice erau puse în practică într-un mod mai deplin, Martorii lui Iehova aveau bucuria să trăiască personal ceea ce era prezis în Isaia 60:17. Folosind un limbaj figurativ pentru a descrie îmbunătăţirile care aveau să aibă loc în rândurile slujitorilor Săi, Iehova Dumnezeu spune: „În loc de bronz voi aduce aur, în loc de fier voi aduce argint, în loc de lemn, bronz, şi în loc de pietre, fier. Voi pune peste tine ca administratori pacea, şi ca domnitori, dreptatea“. Aceste cuvinte nu descriu ceea ce aveau să facă oamenii, ci mai degrabă ceea ce urma să facă însuşi Dumnezeu, precum şi foloasele de care aveau să beneficieze slujitorii săi, dacă se supuneau. În rândurile lor trebuia să domnească pacea. Iubirea de dreptate trebuia să fie forţa care să-i stimuleze să slujească.

Maud Yuille, soţia supraveghetorului de filială din Brazilia, i-a scris fratelui Rutherford: „Articolul «Organizaţia» apărut în Turnurile din 1 şi 15 iunie [1938] mă determină să-ţi adresez câteva cuvinte, ţie, al cărui serviciu fidel este folosit de Iehova, pentru a-mi exprima recunoştinţa faţă de Iehova pentru îngrijirile minunate pe care le-a furnizat organizaţiei sale vizibile, aşa cum reiese din aceste două Turnuri de veghere. . . . Ce uşurare este să vedem sfârşitul autonomiei, inclusiv al «drepturilor femeii» şi al altor proceduri nescripturale care făceau ca unele suflete să fie subjugate unor opinii locale şi unor judecăţi individuale în loc să rămână supuse [lui Iehova Dumnezeu şi lui Isus Cristos], aducând astfel dezonoare numelui lui Iehova. Este adevărat că numai «de puţin timp Societatea i-a denumit pe toţi membrii organizaţiei „slujitori“», totuşi, eu observ că sunt deja mulţi ani de când, în corespondenţa cu fraţii, tu te declari a fi «al vostru frate şi slujitor, prin harul Său»“.

Referitor la această modificare organizatorică, Filiala din Marea Britanie scria: „Aceasta a avut un efect extraordinar. Descrierea poetică şi profetică pe care o face Isaia în capitolul 60 este plină de frumuseţe, dar nu exagerată. Toţi cei care erau în adevăr vorbeau despre aceasta. Era principalul subiect de conversaţie. Domnea o stare generală de revigorare, o dispoziţie de a se angaja în mod energic într-o bătălie bine condusă. În timp ce încordarea mondială creştea, în organizaţia teocratică abunda bucuria“.

 Supraveghetorii itineranţi întăresc congregaţiile

Legăturile din cadrul organizaţiei au fost întărite datorită serviciului efectuat de supraveghetorii itineranţi. În secolul I e.n., apostolul Pavel a luat parte într-un mod remarcabil la această activitate. Din când în când au mai participat şi alţi bărbaţi, cum ar fi Barnaba, Timotei şi Tit (Fap. 15:36; Filip. 2:19, 20; Tit 1:4, 5). Toţi erau evanghelizatori zeloşi. În plus, ei încurajau congregaţiile prin discursurile lor. Când se iveau controverse care ar fi putut afecta unitatea congregaţiilor, acestea erau supuse atenţiei corpului de guvernare central. Apoi, „pe când treceau prin cetăţi“, cei cărora le fusese încredinţată această responsabilitate îi „învăţau pe fraţi să păzească hotărârile apostolilor şi bătrânilor din Ierusalim“. Rezultatul? „Adunările deci se întăreau în credinţă şi sporeau la număr în fiecare zi.“ — Fap. 15:1—16:5; 2 Cor. 11:28.

Încă din anii 1870, fratele Russell vizita grupurile de Studenţi în Biblie, atât pe cele formate din două sau trei persoane, cât şi pe cele care erau mai numeroase, pentru a le zidi spiritualiceşte. În anii 1880 au participat la această lucrare şi alţi fraţi. Apoi, în 1894, Societatea a luat măsuri ca anumiţi oratori cu experienţă să-i viziteze cu mai multă regularitate pe Studenţii în Biblie pentru a-i ajuta să progreseze în cunoaşterea şi aprecierea adevărului şi să se apropie mai mult unii de alţii.

Dacă era posibil, oratorul petrecea în cadrul grupului una sau mai multe zile, ţinând un discurs public sau două, şi apoi vizita grupurile mai mici şi persoanele individuale, pentru a discuta despre unele lucruri mai profunde din Cuvântul lui Dumnezeu. S-au depus eforturi pentru ca fiecare grup din Statele Unite şi Canada să fie vizitat de două ori pe an, deşi, în mod obişnuit, vizita nu era efectuată de acelaşi frate. În alegerea acestor oratori itineranţi s-a pus accentul pe blândeţea, pe umilinţa, pe înţelegerea clară a adevărului, precum şi pe ataşamentul loial al acestora faţă de adevăr şi pe capacitatea de a-l preda cu claritate. Ministerul lor nu era remunerat. Li se asigura doar hrană şi cazare din partea fraţilor locali, iar, în funcţie de necesităţi, Societatea îi ajuta în ce priveşte cheltuielile de transport. Aceştia au ajuns să fie cunoscuţi sub numele de pelerini.

Mulţi dintre aceşti reprezentanţi itineranţi ai Societăţii au fost foarte îndrăgiţi de fraţii cărora le slujeau. Alexander Macmillan, de origine canadiană, a rămas în amintire ca un frate înăuntrul căruia Cuvântul lui Dumnezeu ardea „ca un foc mistuitor“ (Ier. 20:9). Trebuia neapărat să vorbească despre acesta, şi a vorbit, nu numai în faţa auditorilor din Canada, ci şi a celor din multe regiuni ale Statelor Unite şi din alte ţări. De William Hersee, un alt pelerin, fraţii îşi amintesc cu drag pentru că le acorda o atenţie deosebită tinerilor. De asemenea, rugăciunile sale lăsau o impresie de neşters, deoarece reflectau o spiritualitate profundă care sensibiliza atât inima celor tineri, cât şi a celor vârstnici.

Faptul de a călători nu era un lucru uşor pentru pelerinii din acele zile. De exemplu, pentru a vizita grupul din apropiere de Klamath Falls (Oregon),  Edward Brenisen călătorea mai întâi cu trenul, apoi o noapte cu diligenţa şi în cele din urmă cu o trăsură care-i scutura toate oasele în timp ce traversa munţii pentru a ajunge la ferma unde se ţineau întrunirile. A doua zi după întrunire, dis-de-dimineaţă, un frate îi punea la dispoziţie un cal, pentru a parcurge cei aproximativ 100 de kilometri până la cea mai apropiată gară şi astfel să poată ajunge la următorul grup repartizat. Pelerinii aveau o viaţă trepidantă, dar eforturile lor au dus la rezultate bune. Membrii poporului lui Iehova au fost nu numai întăriţi şi unificaţi în ce priveşte înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu, dar s-au şi apropiat mai mult unii de alţii, cu toate că erau foarte dispersaţi din punct de vedere geografic.

În 1926, fratele Rutherford a început să introducă unele măsuri organizatorice care aduceau o schimbare în lucrarea pelerinilor, astfel încât, din simpli oratori itineranţi, aceştia au devenit coordonatori itineranţi care încurajau congregaţiile să participe la serviciul de teren. Pentru a sublinia noile lor responsabilităţi, în 1928 ei au fost numiţi directori regionali ai serviciului. Ei colaborau direct cu fraţii locali, instruindu-i în mod personal în serviciul de teren. Pe atunci ei reuşeau să ajungă în fiecare congregaţie din Statele Unite şi din alte câteva ţări aproximativ o dată pe an, ţinând totodată legătura cu unele persoane individuale, precum şi cu mici grupuri care nu erau încă organizate pentru efectuarea serviciului de teren.

În anii care au urmat, lucrarea supraveghetorilor itineranţi a suferit diverse modificări *. Ea a fost mult intensificată în 1938, când toţi slujitorii congregaţiilor au fost numiţi în mod teocratic. În următorii câţiva ani, congregaţiile au fost vizitate la intervale regulate, fapt care a oferit ocazia atât de a-l instrui pe fiecare dintre slujitorii numiţi, cât şi de a le acorda tuturor fraţilor mai mult ajutor în serviciul de teren. În 1942, înainte de a fi trimişi din nou să viziteze congregaţiile, supraveghetorii itineranţi au urmat un curs de instruire intensivă, în urma căruia lucrarea lor a dobândit un caracter mai uniform. Vizitele lor erau mult mai scurte (una până la trei zile, în funcţie de mărimea congregaţiei). Pe parcursul vizitei, ei verificau dosarele congregaţiei, se întruneau cu toţi slujitorii pentru a oferi sfaturile necesare, ţineau una sau mai multe cuvântări în congregaţie şi se aflau în frunte în serviciul de teren. În 1946, durata vizitelor a fost fixată la o săptămână pentru fiecare congregaţie.

 Acestei metode de vizitare a congregaţiilor i s-a adăugat în 1938 serviciul efectuat de slujitorul regional pe baza noului său rol. El lucra o zonă mai mare, petrecând în mod periodic câte o săptămână cu fiecare frate care efectua lucrarea itinerantă, vizitând congregaţiile dintr-o zonă (circumscripţie). În timpul vizitei sale, el se ocupa de programul unei adunări la care asistau toate congregaţiile din acea zonă *. Această metodă a constituit un mare stimulent pentru fraţi şi a permis cu regularitate să fie botezaţi noi discipoli.

„Cineva care iubeşte serviciul“

Printre cei care au participat la acest serviciu, începând din 1936, a fost John Booth care, în 1974, a devenit membru al Corpului de Guvernare. Când s-a stat de vorbă cu el înainte de numirea sa ca supraveghetor itinerant, i s-a spus: „Nu de oratori elocvenţi avem nevoie, ci de cineva care iubeşte serviciul, care se va afla în fruntea serviciului şi va vorbi despre acesta la întruniri“. Fratele Booth avea această iubire pentru serviciul lui Iehova, aşa cum s-a văzut din serviciul plin de zel pe care l-a efectuat ca pionier începând din 1928, şi, atât prin exemplu, cât şi prin cuvinte de încurajare, el le-a insuflat şi altora zelul pentru evanghelizare.

Prima congregaţie pe care a vizitat-o, în martie 1936, a fost cea din Easton (Pennsylvania). Mai târziu, el a scris: „De obicei, soseam la timp într-un oraş pentru a participa la serviciul de teren din cursul dimineţii, ţineam o întrunire cu slujitorii companiei în primele ore ale serii, apoi o altă întrunire cu întreaga companie. În general, petreceam numai două zile cu o companie şi o zi cu un grup mai mic, ajungând uneori să vizitez şase grupuri de acest fel pe săptămână. Eram mereu în deplasare“.

Doi ani mai târziu, în 1938, el a fost numit slujitor regional, având responsabilitatea de a se ocupa în fiecare săptămână de o adunare de zonă (cunoscută astăzi sub numele de adunare de circumscripţie). Adunările au contribuit la întărirea fraţilor într-o perioadă în care persecuţia se intensifica în unele regiuni. Amintindu-şi de acele zile şi de diversele sale responsabilităţi, fratele Booth spunea: „În aceeaşi săptămână [când am depus mărturie la un proces în care erau implicaţi aproximativ 60 de Martori din Indianapolis (Indiana)] am avut rolul de apărător într-un alt caz, din Joliet (Illinois), am fost avocatul unui frate în cadrul unui alt proces din Madison (Indiana) şi, în plus, la fiecare sfârşit de săptămână aveam responsabilitatea unei adunări de zonă“.

 În 1948, la doi ani după ce aceste adunări de zonă au fost reintroduse (de data aceasta, sub numele de adunări de circumscripţie), printre fraţii numiţi ca slujitori de district s-a aflat Carey Barber. El era deja de 25 de ani membru al familiei Betel din Brooklyn (New York). Primul său district cuprindea tot vestul Statelor Unite. La început, distanţa pe care trebuia să o parcurgă de la o adunare la alta, în fiecare săptămână, era de aproximativ 1 600 de kilometri. Pe măsură ce numărul şi mărimea congregaţiilor creştea, această distanţă s-a redus, ajungând adeseori să se ţină mai multe adunări de circumscripţie într-o singură metropolă. În 1977, după 29 de ani de experienţă în serviciul de supraveghetor itinerant, fratele Barber a fost invitat să revină la sediul mondial ca membru al Corpului de Guvernare.

În perioada războiului şi a persecuţiei aprige, supraveghetorii itineranţi şi-au riscat de multe ori libertatea şi viaţa pentru a se îngriji de bunăstarea spirituală a fraţilor lor. În timpul ocupaţiei naziste din Belgia, André Wozniak a continuat să viziteze congregaţiile şi a contribuit la aprovizionarea lor cu literatură. Gestapoul a fost de nenumărate ori pe urmele lui, dar niciodată nu a reuşit să-l prindă.

Spre sfârşitul anilor ’70, în Rhodezia (cunoscută azi sub numele de Zimbabwe), oamenii trăiau cu frică şi deplasările în perioada războiului civil erau limitate. Însă supraveghetorii itineranţi ai Martorilor lui Iehova, aceşti păstori şi supraveghetori plini de iubire, s-au dovedit a fi „ca un adăpost împotriva vântului“ pentru fraţii lor (Is. 32:2). Unii mergeau pe jos zile întregi prin deşert, urcând şi coborând munţi, traversând râuri periculoase, dormind noaptea sub cerul liber, toate acestea pentru a ajunge la congregaţii şi la vestitori izolaţi, pentru a-i încuraja să rămână tari în credinţă. Printre ei s-a aflat Isaiah Makore, care a scăpat ca prin urechile acului de gloanţele ce şuierau deasupra capului său în timpul unei lupte dintre soldaţii guvernamentali şi „combatanţii pentru libertate“.

Alţi supraveghetori itineranţi au slujit ani de zile organizaţia deplasându-se în străinătate. Preşedinţii Societăţii Watch Tower au călătorit de multe ori în alte ţări pentru a se îngriji de necesităţile de ordin organizatoric şi pentru a ţine discursuri la congrese. Aceste vizite i-au ajutat mult pe Martorii lui Iehova de pretutindeni să simtă că fac parte dintr-o fraternitate internaţională. Îndeosebi fratele Knorr a desfăşurat cu regularitate această activitate, vizitând toate filialele şi căminele de misionari. Întrucât organizaţia creştea, Societatea a împărţit teritoriul mondial în zece zone internaţionale şi, de la 1 ianuarie 1956, sub conducerea preşedintelui, fraţi competenţi au început să colaboreze în acest serviciu, astfel încât să poată fi efectuat cu regularitate. Aceste vizite de zonă, care au loc în prezent sub conducerea Comitetului pentru serviciu din  cadrul Corpului de Guvernare, contribuie în continuare la unitatea mondială şi la progresul întregii organizaţii.

Dar există şi alte evenimente importante care au contribuit la structura actuală a organizaţiei.

O armonizare ulterioară cu teocraţia

La 8 ianuarie 1942, în toiul celui de-al doilea război mondial, Joseph Rutherford a murit, iar Nathan Knorr a devenit al treilea preşedinte al Societăţii Watch Tower. Organizaţia se afla sub grele presiuni din cauza interdicţiilor impuse activităţii sale în numeroase ţări, a actelor de violenţă din partea unor gloate, sub pretextul patriotismului, şi din cauza arestării Martorilor în timp ce distribuiau literatură biblică cu ocazia ministerului lor public. Oare o schimbare de administraţie în asemenea momente critice avea să ducă la încetinirea lucrării? Fraţii care se ocupau de problemele administrative s-au bizuit pe îndrumarea şi binecuvântarea lui Iehova. În armonie cu dorinţa lor de a se bucura de îndrumarea divină, ei au reexaminat însăşi structura organizaţiei pentru a vedea dacă nu existau domenii în care s-ar fi putut conforma şi mai mult căilor lui Iehova.

Apoi, în 1944, s-a ţinut la Pittsburgh (Pennsylvania) o adunare de serviciu care a coincis cu întrunirea anuală a Societăţii Watch Tower. La 30 septembrie, înainte de întrunirea anuală, au fost prezentate mai multe discursuri deosebit de importante în legătură cu ceea ce spun Scripturile despre organizarea slujitorilor lui Iehova *. Atenţia a fost concentrată asupra Corpului de Guvernare. Cu acea ocazie s-a subliniat faptul că principiile teocratice trebuie să se aplice tuturor instrumentelor folosite de clasa sclavului fidel şi prevăzător. S-a explicat că nu toţi cei „consacraţi“ din poporul lui Dumnezeu erau membri ai societăţii legal constituite. Aceasta doar îi reprezenta, acţionând ca instrument legal în favoarea lor. Însă, din moment ce Societatea era instrumentul de editare folosit pentru a le furniza Martorilor lui Iehova literatura care conţinea iluminări spirituale, Corpul de Guvernare era, în mod logic şi necesar, în strânsă asociere cu funcţionarii şi administratorii Societăţii legale. Erau aplicate în mod deplin principiile teocratice în activităţile acesteia?

Statutul Societăţii prevedea un sistem pe bază de acţionari, conform căruia o persoană care contribuia cu o sumă de 10 dolari avea dreptul la un vot în alegerea membrilor consiliului de administraţie şi a membrilor Comitetului Executiv al Societăţii. Poate că aceste contribuţii păreau să fie dovada unui interes sincer pentru lucrarea organizaţiei. Însă acest sistem prezenta probleme. Fratele Knorr, preşedintele Societăţii, a explicat: „Potrivit prevederilor statutului  Societăţii, s-ar părea că numirea cuiva ca membru al Corpului de Guvernare depinde de contribuţiile făcute Societăţii legale. Însă, potrivit voinţei lui Dumnezeu, nu aşa ar trebui să stea lucrurile în mijlocul adevăratului său popor ales“.

Realitatea era că Charles Taze Russell, care în primii 32 de ani de existenţă a Societăţii deţinuse locul cel mai important în corpul de guvernare, era persoana care contribuia cel mai mult pentru Societate, din punct de vedere financiar, fizic şi mintal. Însă nu aportul financiar determinase modul în care Domnul se folosise de el. Dedicarea lui completă, zelul lui neobosit, poziţia lui neclintită de partea Regatului lui Dumnezeu, loialitatea şi fidelitatea lui neştirbită, iată ce anume îl făcuse să fie corespunzător pentru serviciu în faţa lui Dumnezeu. Referitor la organizarea teocratică, se aplică următoarea regulă: „Dar acum, Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum I-a plăcut“ (1 Cor. 12:18). „Însă, a explicat fratele Knorr, atâta timp cât statutul Societăţii prevedea ca aceia care contribuiau cu fonduri la lucrarea Societăţii să dispună de un număr proporţional de voturi, acest fapt avea tendinţa să eclipseze sau să încalce principiul teocratic în cazul corpului de guvernare; şi avea totodată tendinţa să-l pună în pericol sau să creeze un obstacol în calea acestuia.“

În consecinţă, la adunarea generală a tuturor acţionarilor cu drept de vot ai Societăţii, ţinută la 2 octombrie 1944, s-a votat în unanimitate revizuirea statutului Societăţii şi armonizarea mai deplină a acestuia cu principiile teocratice. Numărul de membri nu avea să mai fie nelimitat, ci avea să fie cuprins între 300 până la 500, toţi aceştia urmând să fie oameni aleşi de consiliul de administraţie, nu în funcţie de contribuţiile lor financiare, ci de calitatea lor de Martori ai lui Iehova maturi, activi şi fideli, care slujeau cu timp integral în lucrarea organizaţiei sau care erau miniştri activi ai congregaţiilor Martorilor lui Iehova. Aceşti membri aveau să aleagă consiliul de administraţie, iar apoi, consiliul de administraţie urma să-şi aleagă dintre ei propriii membri ai Comitetului Executiv. Aceste noi dispoziţii au intrat în vigoare în anul următor, la 1 octombrie 1945. Câtă ocrotire au adus acestea într-o epocă în care, adeseori, elemente ostile au manipulat lucrurile în aşa fel încât să preia controlul asupra societăţilor legale, pentru ca apoi să le restructureze potrivit propriilor lor scopuri!

 Binecuvântarea lui Iehova asupra acestor paşi remarcabili în direcţia armonizării cu principiile teocratice a fost evidentă. În pofida presiunilor extrem de mari la care a fost supusă organizaţia în timpul celui de-al doilea război mondial, numărul proclamatorilor Regatului a continuat să crească. Ei au continuat fără încetare să depună o mărturie viguroasă despre Regatul lui Dumnezeu. Din 1939 până în 1946, în rândurile Martorilor lui Iehova s-a înregistrat o creştere uluitoare de 157 de procente şi s-a ajuns cu vestea bună în alte şase ţări. În următorii 25 de ani, numărul Martorilor activi a crescut cu alte aproape 800 de procente şi s-a raportat o activitate regulată în alte 86 de ţări.

O instruire specială pentru supraveghetori

Potrivit părerii unor observatori din afară, odată cu creşterea rândurilor organizaţiei era inevitabil ca normele acesteia să se atenueze. Însă Biblia, dimpotrivă, prezisese că în rândurile slujitorilor lui Iehova va domni dreptatea şi pacea (Is. 60:17). Pentru aceasta era necesar ca supraveghetorii cu răspundere să primească o instruire atentă şi continuă din Cuvântul lui Dumnezeu, să aibă o înţelegere clară a normelor sale judiciare şi să aplice cu consecvenţă aceste norme. Această instruire a fost furnizată. În paginile Turnului de veghere s-a făcut în mod progresiv un studiu temeinic al cerinţelor drepte ale lui Dumnezeu, iar aceste materiale au fost studiate sistematic de congregaţiile Martorilor lui Iehova de pe întregul glob. Dar, în afară de aceasta, supraveghetorii turmei au primit multă instruire suplimentară.

Principalii supraveghetori ai filialelor Societăţii s-au reunit în vederea unei instruiri speciale cu ocazia congreselor internaţionale. Din 1961 până în 1965, la New York s-au ţinut anume pentru ei o serie de cursuri speciale, cu o durată  de opt până la zece luni. Din 1977 până în 1980 a urmat o altă serie de cursuri speciale pentru ei, cu durata de cinci săptămâni. Instruirea lor includea studierea verset cu verset a tuturor cărţilor Bibliei, precum şi o examinare a detaliilor de ordin organizatoric şi a modalităţilor de continuare a predicării veştii bune. În rândurile Martorilor lui Iehova nu există dezbinări naţionaliste. Indiferent unde locuiesc, ei respectă aceleaşi norme biblice înalte, cred şi predau aceleaşi lucruri.

O atenţie specială li s-a acordat şi supraveghetorilor de district şi de circumscripţie. Mulţi dintre ei au urmat Şcoala Biblică Galaad a Watchtower sau una dintre anexele acestei şcoli. Periodic, ei se reuneau la filialele Societăţii sau se întâlneau în alte locuri convenabile pentru un seminar de câteva zile sau de o săptămână.

În 1959 a fost adoptată o altă măsură remarcabilă: Şcoala pentru Ministerul Regatului, la care erau instruiţi supraveghetorii de district şi de circumscripţie, precum şi supraveghetorii congregaţiilor. Iniţial, cursul dura o lună întreagă. După ce au fost folosite timp de un an în Statele Unite, materialele cursului au fost traduse în alte limbi şi au fost folosite în mod progresiv pe întregul glob. Deoarece nu toţi supraveghetorii puteau aranja să absenteze o lună întreagă de la munca laică, începând din 1966, cursul a fost redus la două săptămâni.

Această şcoală nu constituia un seminar teologic care instruieşte bărbaţi pentru a fi ordinaţi. Cei care o urmau erau deja ordinaţi ca miniştri religioşi. Mulţi dintre ei erau de zeci de ani supraveghetori şi păstori ai turmei. Cursul le oferea ocazia să dezbată în mod detaliat instrucţiunile din Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la lucrarea lor. Se punea un mare accent atât pe  importanţa ministerului de teren, cât şi pe modul de efectuare eficientă a acestuia. Din cauza schimbării normelor morale ale lumii, s-a dedicat mult timp şi pentru a dezbate problema susţinerii normelor biblice referitoare la moralitate. În ultimul timp, acest curs s-a ţinut sub forma unui seminar la fiecare doi sau trei ani, precum şi sub forma unor întruniri utile pe care supraveghetorii itineranţi le-au ţinut cu bătrânii locali de mai multe ori în fiecare an. Aceste întruniri permit să se acorde o atenţie specială necesităţilor curente. Ele sunt o ocrotire împotriva oricăror abateri de la normele biblice şi contribuie la rezolvarea în mod uniform a situaţiilor care apar în toate congregaţiile.

Martorii lui Iehova privesc cu seriozitate îndemnul din 1 Corinteni 1:10: „Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Cristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să nu aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi deplin uniţi într-un gând şi o simţire“. Acesta nu este un conformism forţat, ci este rezultatul educării în căile lui Dumnezeu care sunt expuse în Biblie. Martorii lui Iehova iubesc căile lui Dumnezeu şi scopul său. Dacă cineva încetează să mai găsească bucurie în a trăi conform normelor Bibliei, este liber să părăsească organizaţia. Dar dacă începe să predice alte convingeri sau să nesocotească moralitatea biblică, supraveghetorii acţionează pentru ocrotirea turmei. Organizaţia aplică următorul sfat biblic: „Fiţi vigilenţi cu privire la cei care provoacă sciziuni şi ocazii de poticnire împotriva învăţăturii pe care v-aţi însuşit-o, şi evitaţi-i“. — Rom. 16:17, NW; 1 Cor. 5:9–13.

Biblia a prezis că Dumnezeu va face ca în rândurile slujitorilor săi să existe un climat în care va domni dreptatea, având ca rod pacea (Is. 32:1, 2, 17, 18). Aceste condiţii îi atrag foarte mult pe cei care iubesc ce este drept.

 Câţi oameni iubitori de dreptate vor fi adunaţi înainte ca acest sistem vechi să ia sfârşit? Martorii lui Iehova nu ştiu. Iehova ştie însă ce anume va pretinde lucrarea sa, iar la timpul său şi în felul său, el va face ca organizaţia lui să fie pregătită pentru a se îngriji de aceasta.

Pregătiri pentru o creştere fenomenală

Când, sub îndrumarea Corpului de Guvernare, s-au făcut cercetări în vederea pregătirii lucrării de referinţă intitulate Aid to Bible Understanding (Auxiliar pentru înţelegerea Bibliei), a fost examinat din nou modul în care era organizată congregaţia creştină din secolul I. S-au studiat cu atenţie unii termeni biblici, cum ar fi „bătrân“, „supraveghetor“ şi „ministru“. Putea organizaţia Martorilor lui Iehova din timpurile moderne să se armonizeze într-un mod mai deplin cu modelul păstrat în Scripturi?

Slujitorii lui Iehova erau hotărâţi să se supună în continuare conducerii divine. Cu ocazia unei serii de congrese ţinute în 1971, s-a acordat atenţie modului de administrare a congregaţiei creştine din secolul I. Din discursuri a reieşit faptul că expresia presbýteros (bătrân), aşa cum este folosită în Biblie, nu se referea numai la persoane în vârstă, nici nu se aplica tuturor membrilor maturi spiritualiceşte din cadrul congregaţiilor. Ea era folosită îndeosebi în sens oficial, pentru a se referi la supraveghetorii congregaţiilor (Fap. 11:30; 1 Tim. 5:17; 1 Pet. 5:1–3). Aceştia erau numiţi în poziţiile lor în armonie cu unele cerinţe care au ajuns să facă parte din Scripturile inspirate (Fap. 14:23; 1 Tim. 3:1–7; Tit 1:5–9). Dacă într-o congregaţie existau mai mulţi bărbaţi care întruneau cerinţele, atunci ea avea mai mulţi bătrâni (Fap. 20:17; Filip. 1:1). Aceştia constituiau „corpul de bătrâni“ şi fiecare dintre ei avea aceeaşi poziţie oficială, nici unul nefiind cel mai important sau cel mai puternic membru al congregaţiei (1 Tim. 4:14, NW). S-a explicat că, pentru a-i ajuta pe bătrâni, mai existau „slujitorii ministeriali“, numiţi în conformitate cu cerinţele enunţate de apostolul Pavel. — 1 Tim. 3:8–10, 12, 13, NW.

Au fost luate imediat măsuri pentru a aduce organizaţia într-o şi mai strictă armonie cu acest model biblic. S-a început chiar cu Corpul de Guvernare. Numărul de membri a fost lărgit, astfel încât nu a mai fost limitat la şapte, adică cei şapte directori din consiliul de administraţie al Watch Tower Bible and Tract Society of Pennsylvania, care slujeau şi ca membri ai corpului de guvernare al Martorilor lui Iehova. Nu s-a stabilit un număr fix de membri pentru Corpul de Guvernare. În 1971, au fost 11; timp de câţiva ani, au fost 18; în 1992, erau 12. Toţi sunt bărbaţi unşi de Dumnezeu pentru a fi comoştenitori cu Isus Cristos. Cei 12 creştini unşi care slujeau în 1992 ca membri ai Corpului de Guvernare însumau la acea dată 728 de ani de serviciu cu timp integral ca miniştri ai lui Iehova Dumnezeu.

La 6 septembrie 1971 s-a hotărât ca rolul de preşedinte la întrunirile Corpului de Guvernare să fie îndeplinit prin rotaţie, anual, de fiecare membru al acestuia, în ordinea alfabetică a numelor de familie. Această hotărâre a intrat  în vigoare la 1 octombrie 1971. De asemenea, membrii Corpului de Guvernare prezidau prin rotaţie, câte o săptămână, închinarea de dimineaţă şi studiul Turnului de veghere pentru membrii personalului de la sediul mondial *. Acest aranjament a intrat în vigoare la 13 septembrie 1971, când fratele Frederick Franz a condus programul închinării de dimineaţă la sediul mondial al Societăţii din Brooklyn (New York).

În anul următor s-au făcut pregătiri pentru introducerea unor modificări în ce priveşte supravegherea congregaţiilor. Nu avea să mai existe doar un singur slujitor al congregaţiei, ajutat de un anumit număr de alţi slujitori. Bărbaţii care erau calificaţi din punct de vedere scriptural urmau să fie numiţi pentru a sluji ca bătrâni. Alţii, care întruneau cerinţele Bibliei, urmau să fie numiţi slujitori ministeriali. În felul acesta se deschidea posibilitatea ca un număr mai mare de fraţi să îndeplinească responsabilităţi în cadrul congregaţiei şi astfel să dobândească o experienţă valoroasă. Nici unul dintre Martorii lui Iehova nu se gândea că, în următorii 21 de ani, numărul congregaţiilor avea să crească în proporţie de 156 la sută, ajungând la 69 558 în 1992. Era limpede însă că Domnul Isus Cristos, Capul congregaţiei creştine, făcea pregătiri în vederea a ceea ce urma să vină.

La începutul anilor ’70 s-a acordat atenţie unei reorganizări ulterioare a Corpului de Guvernare. Încă de la constituirea legală a Societăţii Watch Tower, în 1884, publicarea literaturii, dirijarea lucrării mondiale de evanghelizare şi demersurile în vederea organizării unor şcoli şi congrese fuseseră realizate sub conducerea biroului preşedintelui Watch Tower Bible and Tract Society. Însă, după analizarea şi dezbaterea atentă a unor detalii timp de multe luni, la 4 decembrie 1975 a fost adoptată în unanimitate o nouă dispoziţie: au fost formate şase comitete ale Corpului de Guvernare.

Comitetul preşedintelui (format din preşedintele în funcţie al Corpului de Guvernare, preşedintele precedent şi cel care urmează) primeşte rapoarte referitoare la situaţiile de maximă urgenţă, calamităţi şi campanii de persecuţii, iar împreună cu Corpul de Guvernare se îngrijeşte ca acestea să fie rezolvate cu promptitudine. Comitetul de redactare dirijează pregătirea hranei spirituale sub formă scrisă, precum şi sub formă înregistrată pe casete audio şi video, atât pentru Martorii lui Iehova, cât şi pentru a fi distribuită publicului, supraveghind, de asemenea, lucrarea de traducere a acesteia în sute de limbi. Comitetul de învăţământ are responsabilitatea de a dirija şcolile, adunările şi congresele de district şi internaţionale pentru poporul lui Iehova, precum şi instruirea familiei Betel şi pregătirea materialelor necesare acestor scopuri. Comitetul pentru serviciu dirijează toate domeniile lucrării de predicare, inclusiv  activitatea congregaţiilor şi a supraveghetorilor itineranţi. Tipărirea, publicarea şi expedierea literaturii, precum şi funcţionarea tipografiilor şi soluţionarea problemelor legale şi financiare, toate se află sub supravegherea Comitetului de editare. Iar Comitetul pentru personal se îngrijeşte de sprijinul personal şi spiritual al membrilor familiilor Betel şi de invitarea de noi membri pentru a sluji în familiile Betel din întreaga lume.

Alte comitete ajutătoare sunt desemnate să supravegheze tipografiile, Betelurile şi fermele care aparţin sediului mondial. În aceste comitete, Corpul de Guvernare foloseşte din plin capacităţile membrilor ‘marii mulţimi’. — Apoc. 7:9, 15.

S-au făcut schimbări şi în ce priveşte supravegherea filialelor Societăţii. Începând de la 1 februarie 1976, fiecare filială se află sub îndrumarea unui comitet format din trei sau mai mulţi membri, în funcţie de necesităţile şi de mărimea filialei. Sub conducerea Corpului de Guvernare, acestea se îngrijesc de lucrarea Regatului în zona lor.

În 1992, Corpului de Guvernare i s-a acordat un nou sprijin, prin numirea mai multor asistenţi, în principal din rândurile marii mulţimi, pentru a participa la întruniri şi pentru a lucra în cadrul comitetelor de redactare, de învăţământ, pentru serviciu şi pentru personal *.

Această distribuire a responsabilităţilor s-a dovedit a fi foarte utilă. Alături de modificările făcute deja în congregaţii, aceasta a contribuit la înlăturarea tuturor obstacolelor care i-ar fi putut determina pe unii să nu-l mai recunoască pe Cristos drept Capul congregaţiei. Faptul că mai mulţi fraţi s-au putut sfătui împreună cu privire la problemele legate de lucrarea Regatului s-a dovedit a fi nespus de avantajos. În plus, această reorganizare a făcut posibilă acordarea îndrumării necesare în multe domenii unde se simţea o nevoie urgentă, în această perioadă în care creşterea organizaţiei a luat proporţii cu adevărat fenomenale. Iehova a anunţat cu mult timp în urmă prin intermediul profetului Isaia: „Cel mic va deveni o mie şi cel neînsemnat o naţiune puternică. Eu, Iehova, voi accelera lucrul acesta la timpul său“ (Is. 60:22, NW). Nu numai că el a accelerat lucrul acesta, dar a şi furnizat îndrumarea necesară, astfel încât organizaţia sa vizibilă să se poată îngriji de aceasta.

Preocuparea imediată a Martorilor lui Iehova o constituie lucrarea pe care le-a încredinţat-o Dumnezeu pentru ultimele zile ale acestei lumi vechi, iar ei sunt bine organizaţi pentru a o înfăptui. Martorii lui Iehova văd dovada indiscutabilă că această organizaţie nu este de origine umană, ci că este organizaţia lui Dumnezeu, condusă de însuşi Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos. Ca Rege în exerciţiul funcţiunii, Isus îi va ocroti pe supuşii săi fideli în timpul apropiatului mare necaz şi se va îngriji ca ei să fie organizaţi în mod eficient pentru a înfăptui voinţa lui Dumnezeu pe parcursul viitorului Mileniu.

[Note de subsol]

^ par. 4 În 1894, fratele Russell a organizat trimiterea din partea Zion’s Watch Tower Tract Society a unor oratori care erau fraţi cu experienţă. Lor li s-au dat nişte certificate semnate pe care să le folosească pentru a se prezenta grupurilor locale. Aceste certificate nu le confereau deţinătorilor autoritatea de a predica, nici nu indicau că afirmaţiile lor trebuiau acceptate fără a fi bine examinate în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Totuşi, fiindcă unele persoane au interpretat greşit scopul acestor certificate, după mai puţin de un an, fratele Russell a cerut ca ele să-i fie returnate. Manifestând prudenţă, el s-a străduit să evite orice lucru pe care observatorii l-ar fi putut interpreta ca având chiar şi numai aparenţa unei clase clericale.

^ par. 7 Turnul de veghere al Sionului din octombrie-noiembrie 1881, p. 8 şi 9 (engl.).

^ par. 15 Uneori grupurile locale erau numite „biserici“ în armonie cu limbajul folosit în King James Version. Ele erau numite şi „ecclesias“, potrivit termenului folosit în textul grecesc al Bibliei. Era folosită de asemenea expresia „clase“, deoarece ele erau, de fapt, grupuri de studenţi care se întruneau cu regularitate pentru a studia Biblia. Mai târziu, s-au numit „companii“, nume care arăta că ei erau conştienţi de faptul că purtau un război spiritual (vezi Psalmul 68:11, KJ, nota marginală). După publicarea în limba engleză a Scripturilor greceşti creştine — Traducerea Lumii Noi (în 1950), în majoritatea ţărilor a intrat în uz termenul biblic „congregaţie“, din limba modernă.

^ par. 17 Sensul literal al cuvântului folosit în textul biblic grecesc (kheirotonéo) este „a lungi, a întinde sau a ridica mâna“ şi, prin extensie, ar mai putea însemna „a alege într-o funcţie prin ridicare de mână“. — A Greek and English Lexicon to the New Testament, de John Parkhurst, 1845, p. 673.

^ par. 28 Pentru alte detalii, vezi capitolul 25 intitulat „Predicarea publică şi din casă în casă“.

^ par. 34 Începând din 1919, prin intermediul directorului serviciului, activitatea de teren a membrilor congregaţiei, sau clasei, trebuia raportată Societăţii în fiecare săptămână.

^ par. 34 După cum se explica în pliantul Organization Method (Metoda de organizare), fiecare congregaţie urma să aleagă un director-adjunct şi un responsabil cu stocul de literatură. Aceştia, împreună cu directorul numit de Societate, constituiau comitetul local pentru serviciu.

^ par. 35 Turnul de veghere din 1 iulie 1920, p. 195–200 (engl.).

^ par. 40 Pe timpul acela comitetul pentru serviciu includea până la zece membri. Unul dintre aceştia era directorul serviciului, care nu era ales pe plan local, ci era numit de Societate. Ceilalţi colaborau cu el pentru a organiza şi a efectua lucrarea de mărturie.

^ par. 42 Timp de câţiva ani, după 1932, aceste persoane au fost numite ionadabi.

^ par. 49 A defini verbul grecesc kheirotonéo numai cu sensul de ‘a alege prin ridicare de mână’ înseamnă a nu ţine seama de sensul pe care l-a primit mai târziu acest cuvânt. Astfel, A Greek-English Lexicon, de Liddell şi Scott, editat de Jones şi McKenzie şi retipărit în 1968, defineşte acest cuvânt ca având sensul de „a ridica mâna cu scopul de a-şi exprima votul într-o adunare . . . II. c. ac. pers. [cu acuzativul persoanei], a alege, în sens prop[riu] indicând cu mâna . . . b. mai târziu, în sens general, a numi, . . . a numi într-o funcţie în Biserică, [presbytérous] Fap. Ap. 14:23“. Folosirea acestui ultim sens era curentă în zilele apostolilor; termenul a fost folosit cu acest sens de istoricul evreu din secolul I e.n. Josephus, în Antichităţi iudaice, Cartea a VI-a, capitolul 4, paragraful 2 şi capitolul 13, paragraful 9. Chiar structura gramaticală din Faptele 14:23, în textul grecesc original, dovedeşte că Pavel şi Barnaba erau cei care făceau ceea ce descria textul.

^ par. 54 Mai târziu, în acelaşi an, 1938, au fost publicate detalii suplimentare într-un pliant de patru pagini intitulat Organization Instructions (Instrucţiuni de organizare). Aici se arăta că congregaţia locală trebuia să numească un comitet care să acţioneze în folosul ei. Acest comitet trebuia să-i examineze pe fraţi în lumina cerinţelor stabilite în Scripturi şi să facă recomandări Societăţii. Când reprezentanţii itineranţi ai Societăţii vizitau congregaţiile, ei reexaminau cerinţele pe care le întruneau fraţii locali şi fidelitatea cu care-şi îndeplineau însărcinările. Societatea lua în considerare şi recomandările acestora când făcea numirile.

^ par. 71 Din 1894 până în 1927, oratorii itineranţi trimişi de Societate au fost numiţi la început reprezentanţi ai Tower Tract Society, apoi pelerini. Din 1928 până în 1936, când s-a pus un mai mare accent pe serviciul de teren, au fost numiţi directori regionali ai serviciului. Începând din iulie 1936, pentru a sublinia legăturile propriu-zise pe care le aveau cu fraţii locali, au devenit cunoscuţi ca slujitori regionali. Din 1938 până în 1941, slujitorii de zonă au primit însărcinarea de a lucra cu un număr limitat de congregaţii, vizitându-le prin rotaţie şi revenind astfel la intervale regulate la aceleaşi grupuri. După o întrerupere de aproape un an, acest serviciu a fost restabilit în 1942, cu slujitorii fraţilor. În 1948 a fost adoptat termenul serv de circumscripţie, în prezent, supraveghetor de circumscripţie.

Din 1938 până în 1941, slujitorii regionali, în noul lor rol, s-au ocupat cu regularitate de organizarea de adunări, care aveau loc la nivel local şi la care Martorii dintr-o regiune (sau zonă) limitată se întruneau pentru un program special. Când această lucrare a fost revitalizată în 1946, supraveghetorii itineranţi au devenit cunoscuţi sub numele de servi de district; în prezent supraveghetori de district.

^ par. 72 Această metodă a intrat în vigoare la 1 octombrie 1938. Întrucât în perioada războiului organizarea de adunări a fost din ce în ce mai dificilă, adunările de zonă au fost suspendate în 1941. Totuşi, organizarea lor a fost reintrodusă în 1946, iar aceste ocazii în care mai multe congregaţii se întruneau pentru o instruire specială au fost numite adunări de circumscripţie.

^ par. 84 Conţinutul acestor discursuri poate fi găsit în Turnul de veghere din 15 octombrie şi 1 noiembrie 1944 (engl.).

^ par. 102 Mai târziu, ei au desemnat şi alţi membri ai familiei Betel pentru a participa la îndeplinirea acestor însărcinări.

^ par. 108 Turnul de veghere din 15 aprilie 1992, p. 7–17, 31.

[Text generic pe pagina 204]

În rândurile lor nu exista o clasă clericală

[Text generic pe pagina 205]

Ei nu intenţionau să înfiinţeze o „organizaţie pământească“

[Text generic pe pagina 206]

Cum erau aleşi bătrânii?

[Text generic pe pagina 212]

Un director numit de Societate

[Text generic pe pagina 213]

Unii bătrâni nu voiau să predice în afara congregaţiei

[Text generic pe pagina 214]

S-au rărit rândurile, dar organizaţia s-a întărit

[Text generic pe pagina 218]

Cum trebuiau făcute numirile?

[Text generic pe pagina 220]

Oare Rutherford căuta doar să obţină un control mai mare?

[Text generic pe pagina 222]

A păstrat legătura atât cu grupurile de două sau trei persoane, cât şi cu grupurile mai numeroase

[Text generic pe pagina 223]

Noi responsabilităţi pentru supraveghetorii itineranţi

[Text generic pe pagina 234]

Un Corp de Guvernare lărgit, având preşedinţia asigurată prin rotaţie

[Text generic pe pagina 235]

Supravegherea necesară într-o perioadă de creştere fenomenală

[Chenarul de la pagina 207]

De ce această schimbare?

Când a fost întrebat în legătură cu schimbarea punctului său de vedere referitor la alegerea bătrânilor în grupurile poporului Domnului, Charles Russell a răspuns astfel:

„În primul rând, mă grăbesc să vă asigur că niciodată nu am avut pretenţia de a fi infailibil. . . . Noi nu negăm că am progresat în cunoştinţă şi că acum înţelegem într-o lumină puţin diferită voinţa Domnului referitoare la bătrâni sau la cei ce conduc micile grupuri ale poporului său. Eroarea noastră de judecată a fost aceea că ne-am aşteptat la prea mult din partea iubiţilor noştri fraţi care, venind printre primii la Adevăr, au devenit în mod firesc conducători ai acestor mici companii. Concepţia idealistă pe care o aveam despre ei şi la care ţineam mult era că faptul de a cunoaşte Adevărul ar fi avut asupra lor efectul de a-i face foarte umili, ajutându-i să-şi recunoască propria micime, precum şi că tot ceea ce ştiau şi erau în măsură să le prezinte şi altora se datora faptului că erau purtători de cuvânt ai lui Dumnezeu şi erau folosiţi de el. Noi speram în mod idealist că aceştia erau, în sensul deplin al cuvântului, exemple pentru turmă; şi că, dacă providenţa Domnului ar fi adus într-o mică companie unul sau mai mulţi fraţi la fel de competenţi sau mai competenţi pentru a prezenta Adevărul, spiritul iubirii avea să-i conducă să se aprecieze reciproc în onoare, şi astfel să se ajute şi să se îndemne unul pe altul să participe în serviciul Bisericii, corpul lui Cristos.

Păstrând în minte aceste gânduri, am tras concluzia că, datorită măsurii mai mari de har şi de adevăr pe care o posedă şi o apreciază acum poporul consacrat al Domnului, nu ar mai fi necesar ca acesta să urmeze calea indicată de apostolii Bisericii din secolul I. Greşeala noastră a constat în faptul că nu ne-am dat seama că dispoziţiile indicate de apostoli sub îndrumare divină sunt superioare oricăror dispoziţii concepute de alte persoane şi că Biserica în ansamblu va avea nevoie de reglementările instituite de apostoli până când, prin schimbarea noastră cu ocazia învierii, vom fi făcuţi cu toţii compleţi şi perfecţi şi vom fi asociaţi în mod direct Stăpânului.

Ne-am dat seama în mod treptat de greşeala noastră, pe măsură ce am observat printre iubiţii noştri fraţi un anumit spirit de rivalitate, iar din partea multora, o anumită dorinţă de a deţine conducerea cu ocazia întrunirilor nu ca un serviciu, ci ca o funcţie, precum şi de a-i respinge sau de a-i împiedica să-şi asume responsabilităţi pe alţi fraţi care au aceleaşi aptitudini naturale şi aceeaşi cunoştinţă a Adevărului şi competenţă de a mânui sabia Spiritului“. — „Turnul de veghere al Sionului“, 15 martie 1906, p. 90 (engl.).

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 208, 209]

Clădirea folosită de Societate în zona Pittsburgh acum o sută de ani

Casa Bibliei, care se vede în fotografie, a servit drept sediu central timp de 19 ani, din 1890 până în 1909 *

Aici se afla biroul fratelui Russell

Membri ai familiei Casei Bibliei care slujeau aici în 1902

În această clădire se afla atelierul de culegere şi paginare (dreapta sus), departamentul expediţie (dreapta jos), depozitul de literatură, locuinţele pentru personal şi o capelă (sală de întruniri) cu 300 de locuri

[Notă de subsol]

^ par. 162 În 1879, sediul central se afla pe Fifth Avenue nr. 101, Pittsburgh (Pennsylvania). În 1884, birourile au fost transferate pe Federal Street nr. 44, Allegheny (în partea de nord a oraşului Pittsburgh); iar mai târziu, în acelaşi an, pe Federal Street nr. 40. (În 1887, aceasta a devenit Robinson Street nr. 151.) În 1889, când a fost nevoie de mai mult spaţiu, fratele Russell a construit Casa Bibliei (vezi fotografia din stânga), pe Arch Street, numerele 56–60 (mai târziu, numerele 610–614), Allegheny. Pentru o scurtă perioadă, între 1918 şi 1919, biroul principal a fost transferat din nou la Pittsburgh, pe Federal Street nr. 119, la etajul trei.

[Chenarul de la pagina 211]

A cui este această lucrare?

Spre sfârşitul vieţii sale pământeşti, Charles Taze Russell a scris: „Poporul lui Dumnezeu uită prea des că Domnul însuşi este în fruntea lucrării Sale. Se crede prea des că noi vom face o lucrare şi că Dumnezeu va colabora cu noi în lucrarea noastră. Să adoptăm un punct de vedere corect asupra acestei probleme şi să recunoaştem că Dumnezeu şi-a propus o mare lucrare şi el o duce la îndeplinire; şi că ea va avea succes, absolut independent de noi şi de eforturile noastre; şi că un mare privilegiu acordat poporului lui Dumnezeu este acela de a colabora cu Creatorul în îndeplinirea planurilor Sale, a proiectelor Sale, a dispoziţiilor Sale, potrivit căilor Sale. Privind lucrurile din acest punct de vedere, rugăciunea noastră şi vigilenţa noastră trebuie să aibă drept ţintă cunoaşterea şi înfăptuirea voinţei Domnului, fiind mulţumiţi indiferent de rolul care ne este încredinţat, întrucât Dumnezeul nostru este cel care ne conduce. Acesta este programul pe care a căutat să-l urmeze Watch Tower Bible and Tract Society“. — „Turnul de veghere“, 1 mai 1915 (engl.).

 [Chenarul de la pagina 215]

Chestionar V.D.M.

Literele V.D.M. reprezintă cuvintele latineşti „Verbi Dei Minister“ sau Ministerul Cuvântului Divin.

În 1916, Societatea a pregătit o listă de întrebări scripturale. Oratorii care urmau să reprezinte Societatea erau invitaţi să răspundă în scris la fiecare întrebare. Aceasta îi permitea Societăţii să cunoască ideile, opiniile şi înţelegerea acestor fraţi cu privire la unele adevăruri biblice fundamentale. Răspunsurile scrise erau verificate cu atenţie de o comisie examinatoare de la biroul Societăţii. Pentru a fi recunoscuţi ca oratori calificaţi, trebuiau să obţină un punctaj de cel puţin 85 la sută.

Mai târziu, mulţi bătrâni, diaconi şi alţi Studenţi în Biblie au dorit să aibă o listă a întrebărilor. Cu timpul, s-a spus că ar fi fost util dacă clasele şi-ar fi ales reprezentanţii numai dintre persoanele care au fost calificate la examinarea V.D.M.

Când Societatea oferea cuiva diploma de Ministru al Cuvântului Divin, nu însemna că acesta devenea un ministru ordinat. Aceasta însemna pur şi simplu că această comisie examinatoare a Societăţii îi evaluase cunoştinţele doctrinale şi, într-o anumită măsură, reputaţia sa şi ajunsese la concluzia că era demn să fie numit Ministru al Cuvântului Divin.

Iată chestionarul V.D.M.:

1) Care a fost primul act de creaţie al lui Dumnezeu?

2) Care este sensul cuvântului „Logos“, referitor la Fiul lui Dumnezeu, şi ce semnifică cuvintele Tatăl şi Fiul?

3) Când şi cum a intrat păcatul în lume?

4) Care este pedeapsa divină pentru păcat şi cine sunt păcătoşii?

5) De ce a fost necesar ca „Logosul“ să devină carne şi, prin urmare, a fost El „încarnat“?

6) Ce natură a avut Omul Isus Cristos din faşă până la moarte?

7) Ce natură are Isus de la înviere şi care este relaţia Sa oficială cu Iehova?

8) Care este lucrarea lui Isus în această Eră Evanghelică — de la Penticostă până în prezent?

9) Ce a făcut până în prezent pentru lumea omenirii Iehova Dumnezeu? Dar Isus?

10) Care este scopul divin cu privire la Biserică atunci când aceasta va fi completă?

11) Care este scopul divin cu privire la lumea omenirii?

12) Care va fi soarta celor absolut incorigibili?

13) Care vor fi recompensele sau binecuvântările ce vor veni asupra lumii omenirii datorită supunerii faţă de Regatul lui Mesia?

14) Care sunt paşii prin intermediul cărora un păcătos poate intra într-o relaţie vitală cu Cristos şi cu Tatăl ceresc?

15) După ce un creştin este născut de Spiritul Sfânt, ce cale trebuie să urmeze, aşa cum este indicat în Cuvântul lui Dumnezeu?

16) Te-ai întors de la păcat pentru a-i sluji lui Dumnezeu?

17) Ţi-ai consacrat întru totul viaţa şi toate forţele şi talentele tale Domnului şi serviciului Său?

18) Ţi-ai simbolizat această consacrare prin scufundarea în apă?

19) Ai depus jurământul de sfinţenie a vieţii formulat de I. B. S. A. [International Bible Students Association]?

20) Ai citit în întregime şi cu atenţie cele şase volume de STUDII ÎN SCRIPTURI?

21) Ai primit iluminare şi ai tras foloase din ele?

22) Crezi că ai o cunoştinţă biblică profundă şi durabilă care te va face să fii un slujitor mai eficient al Domnului pentru restul vieţii tale?

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 216, 217]

Clădiri folosite la început în Brooklyn

Betelul

Columbia Heights, numerele 122–124

Sala de mese de la Betel

Tabernacolul

Birourile, depozitul de literatură, departamentul corespondenţă, utilaje de culegere tipografică şi o sală de întruniri cu 800 de locuri se aflau aici, pe Hicks Street nr. 17 (imobil folosit din 1909 până în 1918)

Sala de întruniri

Primele tipografii

Membrii familiei Betel care lucrau în tipografia de pe Myrtle Avenue în 1920 (dreapta)

Myrtle Avenue nr. 35 (1920–1922)

Concord Street nr. 18 (1922–1927)

Adams Street nr. 117 (1927- )

 [Chenarul/Fotografiile de la paginile 224, 225]

Supraveghetori itineranţi — Câţiva dintre miile care au efectuat acest serviciu

Canada, 1905–1933

Anglia, 1920–1932

Finlanda, 1921–1926, 1947–1970

Statele Unite, 1907–1915

Călătorind de la o congregaţie la alta:

Groenlanda

Venezuela

 Lesotho

Mexic

Perú

Sierra Leone

Locuinţă mobilă în Namibia

Serviciu de teren în Japonia, împreună cu Martori locali

Întrunire cu bătrânii locali în Germania

Sfaturi practice pentru pionierii din Hawai

Instruire într-o congregaţie din Franţa

[Chenarul/Fotografia de la pagina 229]

Primele corporaţii legale

Zion’s Watch Tower Tract Society. Înfiinţată pentru prima dată în 1881 şi înregistrată legal la 5 decembrie 1884 în statul Pennsylvania. În 1896, numele ei a fost schimbat în Watch Tower Bible and Tract Society. Din 1955, este cunoscută sub numele Watch Tower Bible and Tract Society of Pennsylvania.

Peoples Pulpit Association. Înfiinţată în 1909, când birourile principale ale Societăţii au fost transferate la Brooklyn (New York). În 1939, i s-a schimbat numele în Watchtower Bible and Tract Society, Inc. Din 1956, este cunoscută sub numele de Watchtower Bible and Tract Society of New York, Inc.

International Bible Students Association. Înregistrată legal la Londra, la 30 iunie 1914.

Pentru a satisface cerinţele legale, Martorii lui Iehova din multe ţări şi comunităţi au înfiinţat şi alte societăţi legale. Totuşi, Martorii lui Iehova nu sunt divizaţi în organizaţii naţionale sau regionale. Ei sunt uniţi într-o fraternitate mondială.

[Chenarul de la pagina 234]

‘Asemenea comunităţii creştine din secolul I’

Publicaţia religioasă „Interpretation“ făcea următoarea remarcă, în iulie 1956: „În organizarea şi în lucrarea lor de mărturie, ei [Martorii lui Iehova] sunt mai aproape de comunitatea creştină din secolul I decât oricare altă grupare. . . . Puţine alte grupări folosesc atât de mult Scripturile în mesajul lor, atât oral, cât şi scris, cum fac Martorii lui Iehova“.

[Legenda fotografiei de la pagina 210]

Pentru a asigura o mai bună supraveghere, au fost înfiinţate filiale. Prima a fost cea de la Londra (Anglia), situată în această clădire

[Legenda fotografiei de la pagina 221]

Joseph Rutherford în 1941. Martorii ştiau că el nu era conducătorul lor

[Legenda foografiei de la pagina 226]

John Booth, supraveghetor itinerant în S.U.A. din 1936 până în 1941

[Legenda fotografiei de la pagina 227]

Carey Barber, al cărui district includea o bună parte din Statele Unite

[Legenda fotografiei de la pagina 228]

Fratele Knorr vizita cu regularitate fiecare filială şi fiecare cămin de misionari

[Legenda fotografiei de la pagina 230]

Principalii supraveghetori ai filialelor Societăţii s-au reunit pentru o instruire specială (New York, 1958)

[Legenda fotografiilor de la pagina 231]

Şcoala pentru Ministerul Regatului le-a furnizat o instruire preţioasă supraveghetorilor din lumea întreagă

Şcoala pentru Ministerul Regatului într-un lagăr de refugiaţi din Thailanda, în 1978; în Filipine, în 1966 (stânga sus)

[Legenda fotografiilor de la pagina 232]

Instrucţiuni referitoare la organizare au fost publicate treptat (mai întâi în engleză, apoi în alte limbi) pentru a coordona activitatea Martorilor şi pentru a-i informa pe toţi în legătură cu măsurile luate în vederea sprijinirii lor în minister