Salt la conţinut

Salt la cuprins

 A4

Numele divin în Scripturile ebraice

Numele divin scris cu litere ebraice vechi, folosite înainte de exilul babilonian

Numele divin scris cu litere ebraice folosite după exilul babilonian

Numele divin, reprezentat prin patru consoane ale alfabetului ebraic, יהוה, apare de aproape 7 000 de ori în Scripturile ebraice. Traducerea lumii noi redă cele patru litere, cunoscute ca Tetragrama, prin „Iehova”. Acest nume este în mod categoric numele care apare cel mai frecvent în Biblie. Scriitorii inspirați se referă la Dumnezeu folosind multe titluri și mulți termeni descriptivi, precum „Cel Atotputernic”, „Cel Preaînalt” și „Domnul”, însă Tetragrama este singurul nume propriu pe care ei îl folosesc pentru a-l identifica pe Dumnezeu.

Însuși Iehova Dumnezeu i-a îndrumat pe scriitorii Bibliei să folosească numele său. De exemplu, el l-a inspirat pe profetul Ioel să scrie: „Oricine va chema numele lui Iehova va fi salvat”. (Ioel 2:32) Iar pe un psalmist l-a inspirat să scrie următoarele: „Să se știe că tu, al cărui nume este Iehova, numai tu ești Cel Preaînalt peste tot pământul!”. (Psalmul 83:18) De fapt, numai în cartea Psalmii – o carte de scrieri poetice care erau cântate și recitate de închinătorii lui Dumnezeu – numele divin apare de aproximativ 700 de ori! Atunci de ce numele lui Dumnezeu nu apare în multe traduceri ale Bibliei? De ce Traducerea lumii noi folosește forma „Iehova”? Și care este semnificația numelui „Iehova”?

Fragment din cartea Psalmii, dintr-un sul descoperit la Marea Moartă ce datează din prima jumătate a secolului I e.n. Textul este scris cu caracterele ebraice folosite după exilul babilonian, însă Tetragrama apare de repetate ori cu caractere ebraice folosite înainte de exil, distingându-se clar

De ce numele lui Dumnezeu nu apare în multe traduceri ale Bibliei? Din diferite motive. Unii consideră că Dumnezeul Atotputernic nu are nevoie de un nume unic care să-l identifice. Alții se pare că au fost influențați de tradiția evreiască de a nu folosi numele divin, temându-se, probabil, să nu-l profaneze. Iar alții cred că, întrucât nu se cunoaște pronunția exactă a numelui lui Dumnezeu, este mai bine să se folosească un titlu, cum ar fi „Domnul” sau „Dumnezeu”. Însă astfel de obiecții sunt irelevante din următoarele considerente:

  •   Cei care susțin că Atotputernicul Dumnezeu nu are nevoie de un nume unic ignoră faptul că manuscrisele timpurii ale Cuvântului său, unele datând dinainte de Cristos, conțin numele propriu al lui Dumnezeu. Așa cum s-a menționat mai înainte, Dumnezeu a dispus ca numele său să fie inclus în Biblie de aproximativ 7 000 de ori. Este clar deci că el dorește să-i cunoaștem numele și să-l folosim.

  •  Traducătorii care au scos din Biblie numele divin din respect față de tradiția evreiască ignoră un fapt esențial. Deși unii scribi evrei refuzau să pronunțe numele divin, aceștia nu l-au scos din manuscrisele biblice copiate de ei. Sulurile vechi descoperite la Qumran, lângă Marea Moartă, conțin numele lui Dumnezeu în multe locuri. Pentru a sugera că în textul original apărea numele divin, unii traducători ai Bibliei au scris titlul substitutiv „DOMNUL” cu majuscule. Totuși, nu putem să nu ne întrebăm: Cum de și-au luat acești traducători libertatea de a substitui numele lui Dumnezeu sau de a-l elimina din Biblie când știau bine că apare în textul biblic de mii de ori? Cine le-a dat dreptul să facă o asemenea schimbare?

  •  Cei care susțin că numele lui Dumnezeu n-ar trebui folosit deoarece nu se știe exact cum se pronunță folosesc fără rețineri numele „Isus”. Totuși, discipolii lui Isus din secolul I pronunțau acest nume foarte diferit de modul în care îl pronunță majoritatea creștinilor din prezent. Creștinii evrei pronunțau, probabil, numele „Isus” Yeșûaʽ, iar titlul „Cristos” Mașíaḥ (Mesia). Creștinii vorbitori de limbă greacă îi spuneau Iēsoús Khristós, iar creștinii vorbitori de limbă latină, Iésus Chrístus. În Biblie, care a fost scrisă sub inspirație, apare traducerea în greacă a numelui „Isus”; scriitorii Bibliei nu au optat pentru o formă care să păstreze pronunția originală a numelui în ebraică, ci au procedat cum era firesc, folosind forma curentă a numelui în greacă. În mod asemănător, Comitetul de Traducere a Bibliei Lumii Noi consideră că este logic și firesc să folosească forma „Iehova”, chiar dacă această redare a numelui divin nu corespunde exact pronunției din ebraica veche.

De ce Traducerea lumii noi folosește forma „Iehova”? În limba română, cele patru consoane ale Tetragramei (יהוה) sunt transliterate YHWH (IHVH). La fel ca în cazul tuturor cuvintelor scrise în ebraica veche, Tetragrama nu conține vocale. Când ebraica veche era în uz, cititorii adăugau fără nicio dificultate vocalele potrivite.

După aproximativ 1 000 de ani de la încheierea redactării Scripturilor ebraice, pentru a facilita pronunția, unii erudiți evrei au conceput un sistem de semne care să indice vocalele ce trebuiau  adăugate când se citea în ebraică. La acea vreme însă, mulți evrei adoptaseră ideea superstițioasă că era greșit să se rostească numele lui Dumnezeu cu voce tare și de aceea foloseau termeni substitutivi. Astfel, se pare că, atunci când copiau Tetragrama, copiștii combinau vocalele de la termenii substitutivi cu cele patru consoane ce reprezentau numele divin. Prin urmare, manuscrisele ce conțin acele semne vocalice nu sunt de ajutor în determinarea pronunției inițiale a numelui divin în ebraică. Unii consideră că numele se pronunța „Yahweh”, în timp ce alții sugerează pronunții diferite. Într-un sul de la Marea Moartă ce conține un fragment din cartea Leviticul în greacă, numele divin este transliterat Iao. În afară de această formă, unii scriitori greci din primele secole au sugerat și pronunțiile Iae, Iabé și Iaoué. Totuși, nu e cazul să fim dogmatici. Pur și simplu nu se știe cum pronunțau slujitorii din vechime ai lui Dumnezeu acest nume în ebraică. (Geneza 13:4; Exodul 3:15) Ceea ce se știe însă este că Dumnezeu și-a folosit de repetate ori numele când a comunicat cu slujitorii săi, că aceștia i s-au adresat pe nume și că l-au folosit fără rezerve în conversațiile lor. (Exodul 6:2; 1 Regi 8:23; Psalmul 99:9)

Atunci de ce Traducerea lumii noi folosește forma „Iehova”? Deoarece această formă a numelui divin are o istorie îndelungată în multe limbi, inclusiv în română.

Numele lui Dumnezeu în Geneza 15:2, în traducerea Pentateuhului realizată de William Tyndale (1530)

În engleză, numele propriu al lui Dumnezeu apare prima dată într-o Biblie din 1530, în traducerea Pentateuhului realizată de William Tyndale. El a folosit forma „Iehouah”. Pe parcursul secolului al XVI-lea, când Biblia a fost tradusă și în alte limbi europene, mulți traducători au adoptat o formă asemănătoare. Printre aceștia se numără: Sebastian Münster (latină, 1534), Pierre-Robert Olivétan (franceză, 1535), Antonio Brucioli (italiană, 1540), Casiodoro de Reina (spaniolă, 1569) și Gáspár Károli (maghiară,  1590). O formă similară a fost folosită în Bibel: Alt und new Testament (germană, 1537) și în Biblia brzeska (poloneză, 1563).

Ce putem spune despre pronunția numelui divin în limba română? Unii erudiți preferă forma „Iahve”, însă „Iehova” constituie forma cea mai cunoscută, fiind acceptată în mod tradițional de foarte multă vreme. De exemplu, o traducere în limba română în care numele divin apare sub forma „Iehova” este Sânta Scriptură, 1874. De asemenea, mari scriitori, precum Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu și Vasile Voiculescu, au folosit numele „Iehova” în operele lor.

Însă, indiferent ce formă a numelui divin se preferă, așa cum a afirmat în 1930 Alexander Kirkpatrick, profesor de ebraică la Universitatea Cambridge, „aspectul cu adevărat important nu este pronunția exactă, ci recunoașterea faptului că este un Nume Propriu, nu doar un titlu, precum «Domnul»”.

Tetragrama, YHWH: „El face să devină”

Verbul HWH: „a deveni”

Care este semnificația numelui „Iehova”? În ebraică, numele „Iehova” derivă din verbul הוה (hwh), care înseamnă „a deveni”, iar unii erudiți consideră că numele divin reprezintă forma cauzativă a acestui verb ebraic. De aceea, Comitetul de Traducere a Bibliei Lumii Noi a ajuns la concluzia că numele lui Dumnezeu înseamnă „El face să devină”. Erudiții au opinii diferite, astfel că nu putem fi dogmatici în privința acestui sens. Totuși, această semnificație se potrivește foarte bine cu rolul lui Iehova de Creator al tuturor lucrurilor și de Împlinitor al scopului său. Într-adevăr, el a făcut să vină în existență universul fizic și ființele inteligente și, indiferent ce s-ar întâmpla, el face întotdeauna ca voința și scopul său să se realizeze.

Prin urmare, semnificația numelui „Iehova” nu se limitează la ideea transmisă de verbul înrudit folosit în Exodul 3:14, unde se spune: „Eu voi deveni ce voi alege să devin” (sau „Eu mă voi dovedi a fi ceea ce mă voi dovedi a fi”). Aceste cuvinte nu constituie o explicație completă a numelui divin. Mai degrabă, ele dezvăluie un aspect al personalității lui Dumnezeu, arătând că el devine ce este necesar în orice împrejurare pentru a-și împlini scopul. Așadar, deși semnificația numelui divin poate include această idee, ea nu se limitează la atât. Numele divin transmite atât ideea că însuși Dumnezeu devine orice alege El pentru a-și împlini scopul, cât și ideea că El face creația sa să devină sau să înfăptuiască tot ce este necesar în vederea realizării scopului său.