Salt la conţinut

Salt la cuprins

 A3

Cum a ajuns Biblia la noi

Autorul Bibliei a vegheat ca ea să fie păstrată. El este Cel care a făcut să fie consemnată această declarație:

„Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne pentru totdeauna”. (Isaia 40:8)

Această declarație este adevărată, chiar dacă niciun manuscris original al Scripturilor ebraico-arameice * și al Scripturilor grecești creștine nu a supraviețuit până în zilele noastre. Prin urmare, cum putem fi siguri că textul biblic de care dispunem în prezent corespunde întru totul scrierilor inspirate originale?

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU ESTE PĂSTRAT DE COPIȘTI

În ce privește Scripturile ebraice, răspunsul are legătură în parte cu o tradiție veche stabilită de Dumnezeu, potrivit căreia textul trebuia copiat. * De exemplu, Iehova le-a poruncit regilor Israelului să-și facă propria copie a Legii. (Deuteronomul 17:18) În plus, Dumnezeu le-a încredințat leviților responsabilitatea de a păstra ‘cartea Legii’ și de a învăța poporul din ea. (Deuteronomul 31:26; Neemia 8:7) După exilul babilonian, s-a format o clasă de copiști, sau scribi (soferimi). (Ezra 7:6, notele de subsol) Cu timpul, acei scribi au făcut numeroase copii ale celor 39 de cărți ale Scripturilor ebraice.

De-a lungul secolelor, scribii au copiat cu meticulozitate aceste cărți. În Evul Mediu, un grup de scribi evrei, numiți masoreți, au continuat această tradiție. Cel mai vechi manuscris masoretic complet este Codexul Leningrad, care datează din 1008/1009 e.n. Însă, la mijlocul secolului al XX-lea, printre Sulurile de la Marea Moartă s-au descoperit aproximativ 220 de  manuscrise sau fragmente biblice, care sunt cu peste 1 000 de ani mai vechi decât Codexul Leningrad. Compararea Sulurilor de la Marea Moartă cu Codexul Leningrad confirmă un fapt esențial: chiar dacă există unele diferențe în ce privește redarea, mesajul textului nu este schimbat.

Dar ce se poate spune despre cele 27 de cărți ale Scripturilor grecești creștine? Aceste cărți au fost scrise inițial de unii dintre apostolii lui Isus Cristos și de alți câțiva discipoli ai săi din secolul I. Urmând tradiția scribilor evrei, primii creștini au făcut copii ale acestor cărți. (Coloseni 4:16) În pofida încercărilor împăratului roman Dioclețian și ale altora de a distruge toate scrierile primilor creștini, mii de manuscrise și de fragmente antice au fost păstrate până în zilele noastre.

Scrierile creștine au fost, de asemenea, traduse în diverse limbi. Primele traduceri ale Bibliei s-au făcut în limbile armeană, coptă, etiopiană, georgiană, latină și siriacă.

STABILIREA TEXTULUI DE REFERINȚĂ EBRAIC ȘI GRECESC PENTRU TRADUCERE

Copiile manuscriselor antice ale Bibliei nu conțin redări perfect identice. Prin urmare, cum putem ști care era textul original?

Să dăm un exemplu: O sută de elevi sunt rugați de un profesor să copieze un capitol dintr-o carte. Chiar dacă mai târziu capitolul original s-ar pierde, compararea celor 100 de copii ar permite reconstituirea textului original. Cu toate că fiecare elev ar putea face unele greșeli, este puțin probabil ca toți elevii să facă exact aceleași greșeli. În mod asemănător, comparând miile de fragmente și copii ale cărților biblice antice de care dispun, bibliștii pot identifica erorile de copiere și pot stabili textul original.

„Putem spune fără teama de a greși că nicio altă operă a Antichității nu s-a transmis cu atâta exactitate”

Cât de siguri putem fi că ideile din textele originale ale Bibliei ne-au fost transmise cu exactitate? În ce privește textul Scripturilor ebraice, biblistul William Green a afirmat: „Putem spune fără teama de a greși că nicio altă operă a Antichității nu s-a transmis cu atâta exactitate”. În ce privește Scripturile grecești creștine, numite și Noul Testament, biblistul Frederick Bruce a scris: „Dovezile care confirmă autenticitatea Noului Testament sunt covârșitoare, spre deosebire de cele care sprijină multe  dintre operele scriitorilor clasici, pe care nimeni nu se gândește să le pună la îndoială”. El a adăugat: „Dacă Noul Testament ar fi o culegere de scrieri laice, autenticitatea lor n-ar fi contestată”.

Capitolul 40 al cărții Isaia din unul dintre Sulurile de la Marea Moartă (datând din 125-100 î.e.n.)

Când a fost comparat cu alte manuscrise ebraice apărute cu aproximativ 1 000 de ani mai târziu, s-au constatat doar schimbări minore, în principal de ortografie

Capitolul 40 al cărții Isaia din Codexul Aleppo, un important manuscris masoretic datând din aproximativ 930 e.n.

Textul ebraic: Scripturile ebraice – Traducerea lumii noi (1953-1960) au avut la bază Biblia Hebraica, de Rudolf Kittel. Ulterior au apărut ediții actualizate ale textului ebraic, cum ar fi Biblia Hebraica Stuttgartensia și Biblia Hebraica Quinta, care includ rezultatul cercetărilor recente făcute asupra Sulurilor de la Marea Moartă și a altor manuscrise antice. Aceste lucrări de erudiție reproduc textul Codexului Leningrad și indică la notele de subsol variante de redare din alte surse, precum Pentateuhul samaritean, Sulurile de la Marea Moartă, Septuaginta (greacă), Targumurile (arameică), Vulgata (latină) și Peshitta (siriacă). Pentru această revizuire a Traducerii Lumii Noi au fost consultate atât Biblia Hebraica Stuttgartensia, cât și Biblia Hebraica Quinta.

Textul grecesc: Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, bibliștii Brooke Westcott și Fenton Hort au comparat fragmentele și manuscrisele biblice disponibile pentru a stabili textul grecesc de referință care, în opinia lor, reflecta cel mai exact scrierile originale. La mijlocul secolului al XX-lea, Comitetul de Traducere a Bibliei Lumii Noi a realizat o traducere care avea la bază acest text de referință. Comitetul a consultat și alte papirusuri vechi, datând, probabil, din secolele al II-lea și al III-lea e.n. De atunci, au devenit accesibile și alte papirusuri. În plus, texte de referință precum cele realizate de Nestle și Aland și de Societatea Biblică Unită reflectă cercetări mai recente. Unele dintre rezultatele acestor cercetări au fost incluse în actuala revizuire.

O analiză a acestor texte de referință dezvăluie că anumite versete din Scripturile grecești creștine care figurează în unele traduceri mai vechi, cum ar fi King James Version, n-au făcut parte niciodată din Scripturile inspirate. Ele au fost adăugate ulterior de copiști. De aceea, multe Biblii omit aceste versete. Însă omiterea lor a creat lacune în numerotarea versetelor, întrucât împărțirea în versete, general acceptată, a fost stabilită în secolul al XVI-lea. Aceste versete sunt: Matei 17:21; 18:11; 23:14; Marcu 7:16; 9:44, 46; 11:26; 15:28; Luca 17:36; 23:17; Ioan 5:4; Faptele 8:37; 15:34; 24:7; 28:29 și Romani 16:24. În ediția revizuită, aceste omisiuni sunt semnalate printr-o notă de subsol.

 În ce privește încheierea lungă din Marcu 16 (versetele 9-20) și încheierea scurtă din același capitol, precum și pasajul din Ioan 7:53–8:11, este clar că aceste versete nu figurau în manuscrisele originale. Prin urmare, aceste pasaje, a căror autenticitate nu a fost confirmată, nu sunt incluse în ediția revizuită.

Alte pasaje au fost reformulate pentru a corespunde textului care, potrivit opiniei generale a bibliștilor, reflectă cel mai fidel scrierile originale. De exemplu, conform unor manuscrise, în Matei 7:13 se spune: „Intrați pe poarta cea strâmtă, căci largă este poarta și lată este calea care duce la distrugere”. Ediția anterioară a Traducerii lumii noi nu conținea cuvintele „este poarta”. Totuși, un studiu mai recent al manuscriselor a dus la concluzia că textul original conținea aceste cuvinte. Ca atare, ele au fost introduse în actuala ediție. S-au făcut și alte modificări asemănătoare. Totuși, ele sunt minore și niciuna nu schimbă mesajul de bază al Cuvântului lui Dumnezeu.

Papirus datând din aproximativ 200 e.n. care conține pasajul din 2 Corinteni 4:13–5:4

^ par. 5 De aici înainte le vom numi simplu Scripturile ebraice.

^ par. 7 Un motiv pentru care manuscrisele trebuiau copiate era acela că originalele fuseseră scrise pe materiale perisabile.