După Luca 23:1-56

23  Astfel, toată mulțimea s-a ridicat și l-a dus la Pilat.+  Și au început să-l acuze+ zicând: „L-am găsit pe omul acesta instigând națiunea noastră, interzicând plătirea de impozite Cezarului+ și spunând că este Cristos, un rege”.+  Atunci Pilat l-a întrebat: „Ești tu regele iudeilor?”. El a răspuns: „Chiar tu o spui!”.+  Pilat le-a zis preoților principali și mulțimilor: „Nu găsesc nicio vină la omul acesta”.+  Dar ei insistau zicând: „Agită poporul predând în toată Iudeea; a început din Galileea și a ajuns până aici”.  Auzind aceasta, Pilat a întrebat dacă era galileean.  Când a aflat că Isus era sub jurisdicția lui Irod,+ l-a trimis la Irod, care în zilele acelea se afla la Ierusalim.  Când l-a văzut pe Isus, Irod a fost foarte bucuros. El voia de mult timp să-l vadă pe Isus, fiindcă auzise multe despre el+ și spera să vadă un miracol* făcut de el.  De aceea, a început să-i pună multe întrebări, dar Isus nu i-a răspuns nimic.+ 10  Totuși, preoții principali și scribii se ridicau întruna și îl acuzau cu înverșunare. 11  Atunci Irod, împreună cu soldații lui, l-a tratat în mod disprețuitor,+ și-a bătut joc de el+ îmbrăcându-l cu un veșmânt foarte frumos* și l-a trimis înapoi la Pilat.+ 12  Din ziua aceea, Irod și Pilat, care înainte fuseseră dușmani, au devenit prieteni. 13  Atunci Pilat a convocat preoții principali, conducătorii și poporul 14  și le-a zis: „L-ați adus la mine pe omul acesta zicând că instigă poporul la revoltă. Iată că l-am interogat în fața voastră, dar nu l-am găsit vinovat de niciunul dintre lucrurile pentru care îl acuzați.+ 15  De fapt, nici Irod nu l-a găsit vinovat, căci l-a trimis înapoi la noi. Iată că el n-a făcut nimic ca să merite moartea. 16  De aceea, îl voi pedepsi+ și apoi îl voi elibera”. 17  —— 18  Dar toată mulțimea a strigat: „Ucide-l pe omul acesta și eliberează-ni-l pe Baraba!”.+ 19  (Baraba fusese aruncat în închisoare pentru o rebeliune care avusese loc în oraș și pentru crimă.) 20  Pilat le-a vorbit din nou, pentru că voia să-l elibereze pe Isus.+ 21  Atunci ei au început să strige: „Pe stâlp cu el! Pe stâlp cu el!”.+ 22  El le-a zis a treia oară: „De ce? Ce rău a făcut omul acesta? Eu n-am găsit la el nicio vină pentru care să merite moartea.+ De aceea, îl voi pedepsi și apoi îl voi elibera”. 23  Dar ei insistau, cerând cu strigăte puternice să fie omorât*; au strigat atât de mult,+ 24  încât Pilat a decis să li se îndeplinească cererea. 25  Astfel, l-a eliberat pe cel pe care îl cereau – cel care fusese aruncat în închisoare pentru rebeliune și crimă – , iar pe Isus l-a lăsat pe mâna lor ca să facă ce voiau cu el. 26  În timp ce îl duceau de acolo, l-au oprit pe un anume Simon din Cirena, care venea din afara orașului, și i-au pus în spate stâlpul de tortură ca să-l ducă în urma lui Isus.+ 27  După Isus mergea o mare mulțime de oameni, printre care și femei care se băteau în piept de durere și se tânguiau pentru el. 28  Isus s-a întors spre femei și a zis: „Fiice ale Ierusalimului, nu mai plângeți pentru mine! Plângeți pentru voi și pentru copiii voștri,+ 29  fiindcă iată că vin zile când oamenii vor zice: «Fericite sunt femeile sterile, pântecele care n-au născut și sânii care n-au alăptat!».+ 30  Atunci vor spune munților: «Cădeți peste noi!», iar dealurilor: «Acoperiți-ne!».+ 31  Dacă fac aceste lucruri când pomul este verde, ce se va întâmpla când va fi uscat?”. 32  Alți doi bărbați, niște răufăcători, erau duși ca să fie executați odată cu el.+ 33  Când au ajuns în locul numit „Craniu”,+ i-au țintuit pe stâlp pe el și pe răufăcători, unul la dreapta și altul la stânga lui.+ 34  Dar Isus zicea: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!”.+ În plus, ei au aruncat sorții ca să împartă veșmintele sale.+ 35  Poporul stătea și se uita. Însă conducătorii își băteau joc de el și ziceau: „Pe alții i-a salvat! Să se salveze pe el dacă este Cristosul lui Dumnezeu, Cel Ales!”.+ 36  Chiar și soldații își băteau joc de el apropiindu-se ca să-i dea vin acru+ 37  și zicând: „Dacă ești regele iudeilor, salvează-te!”. 38  De asemenea, deasupra lui era o inscripție: „Acesta este regele iudeilor”.+ 39  Atunci unul dintre răufăcătorii atârnați pe stâlp a început să-l insulte+ zicând: „Nu ești tu Cristosul? Salvează-te pe tine și pe noi!”. 40  Dar celălalt l-a mustrat zicând: „Nu te temi deloc de Dumnezeu, acum, că ai primit aceeași judecată? 41  Noi suferim pe bună dreptate, căci primim ce merităm pentru lucrurile pe care le-am făcut. Însă omul acesta n-a făcut nimic rău”. 42  Apoi a zis: „Isus, adu-ți aminte de mine când vei ajunge în Regatul tău!”.+ 43  El i-a răspuns: „Adevărat îți spun astăzi: Vei fi cu mine în Paradis!”.+ 44  Era pe la ceasul al șaselea și totuși în toată țara* s-a făcut întuneric până la ceasul al nouălea,+ 45  pentru că lumina soarelui a dispărut. Atunci perdeaua sanctuarului+ s-a rupt pe la mijloc.+ 46  Isus a strigat cu glas tare și a zis: „Tată, în mâinile tale îmi încredințez spiritul”.+ După ce a spus aceasta, și-a dat ultima suflare.+ 47  Văzând ce se întâmplase, centurionul a început să-l glorifice pe Dumnezeu și a zis: „Într-adevăr, omul acesta era drept”.+ 48  Și, când au văzut cele întâmplate, toate mulțimile care se adunaseră acolo să privească s-au întors acasă, bătându-se în piept. 49  Toți cei care îl cunoșteau stăteau la distanță; femeile care îl însoțiseră din Galileea erau și ele acolo și au văzut lucrurile acestea.+ 50  Și iată că era un bărbat pe nume Iosif, un membru al Consiliului, un om bun și drept.+ 51  (El nu susținuse prin vot complotul și acțiunea lor.) Acest om era din Arimateea, un oraș al iudeilor, și aștepta Regatul lui Dumnezeu. 52  El a intrat la Pilat și a cerut corpul lui Isus. 53  Și, după ce l-a dat jos,+ l-a înfășurat într-o pânză de in fină și l-a pus într-un mormânt săpat în stâncă,+ în care nu mai fusese pus nimeni. 54  Era ziua Pregătirii+ și peste puțin timp începea sabatul.+ 55  Dar femeile care veniseră cu el din Galileea s-au dus și ele acolo, s-au uitat la mormânt și au văzut cum fusese pus corpul său;+ 56  apoi s-au întors să pregătească mirodenii și uleiuri parfumate. Dar, bineînțeles, în sabat s-au odihnit,+ potrivit poruncii.

Note de subsol

Lit. „semn”.
Sau „strălucitor”.
Sau „țintuit pe stâlp”.
Lit. „pe tot pământul”.

Note de studiu

Cezarului: Sau „împăratului”. Împăratul roman aflat la putere în timpul serviciului pământesc al lui Isus era Tiberiu. Termenul „Cezar” nu se referea însă doar la împăratul aflat în exercițiul funcțiunii. El se putea referi și la autoritatea romană civilă, adică Statul, și la reprezentanții săi oficiali, pe care Pavel i-a numit ‘autoritățile superioare’, iar Petru, ‘regele’ și ‘guvernatorii’ acestuia. (Ro 13:1-7; 1Pe 2:13-17; Tit 3:1; vezi Glosarul)

Chiar tu o spui: Prin aceste cuvinte, Isus a afirmat că ceea ce a spus Pilat era adevărat. (Compară cu notele de studiu de la Mt 26:25, 64.) Isus a confirmat că era rege, dar nu în sensul în care credea Pilat: Regatul său ‘nu făcea parte din această lume’ și deci nu reprezenta o amenințare pentru Roma. (Ioa 18:33-37)

Ești tu regele iudeilor?: Toate cele patru evanghelii consemnează această întrebare folosind exact aceleași cuvinte. (Mt 27:11; Mr 15:2; Lu 23:3; Ioa 18:33) În Imperiul Roman, niciun rege nu putea domni fără acordul Cezarului. Se pare că acesta este motivul pentru care Pilat, în timpul interogatoriului, s-a concentrat asupra acuzației că Isus era rege.

Chiar tu o spui: Vezi nota de studiu de la Mt 27:11.

Irod: Adică Irod Antipa, fiul lui Irod cel Mare. Antipa era conducătorul, sau tetrarhul, Galileei și al Pereei. Numai Luca menționează că Isus a fost adus înaintea lui Irod. (Lu 3:1; vezi Glosarul)

mantie stacojie: Acest tip de mantie era purtată de regi, de magistrați sau de ofițeri. În Mr 15:17 și în Ioa 19:2 se spune că această mantie era purpurie. În timpurile antice însă, termenul „purpuriu” era folosit cu referire la orice culoare obținută dintr-un amestec de roșu și albastru. De asemenea, unghiul, reflexia luminii și fundalul puteau influența modul în care era percepută culoarea. Faptul că în evanghelii culoarea este prezentată ușor diferit dovedește că scriitorii acestora nu au copiat pur și simplu unul de la altul.

Ei l-au îmbrăcat în purpură: Soldații au făcut aceasta pentru a-și bate joc de Isus și a lua în derâdere regalitatea sa. Relatarea lui Matei (27:28) spune că ei l-au acoperit pe Isus „cu o mantie stacojie”. Era un tip de mantie purtată de regi, de magistrați sau de ofițeri. Relatările lui Marcu și Ioan (19:2) spun că această mantie era purpurie. În timpurile antice însă, termenul „purpuriu” era folosit cu referire la orice culoare obținută dintr-un amestec de roșu și albastru. De asemenea, unghiul, reflexia luminii și fundalul puteau influența modul în care era percepută culoarea. Faptul că în evanghelii culoarea este prezentată ușor diferit dovedește că scriitorii acestora nu au copiat pur și simplu unul de la altul.

un veșmânt foarte frumos: Este posibil ca acest veșmânt, probabil alb, să fi fost chiar unul dintre veșmintele regale ale lui Irod Antipa. Înainte de a-l trimite pe Isus înapoi la Pilat, Irod, care era conducătorul Galileei și al Pereei și se considera evreu, l-a îmbrăcat, probabil, cu acest veșmânt pentru a lua în derâdere așa-zisa lui calitate de rege al iudeilor. Termenul grecesc redat aici prin „veșmânt” (esthḗs) făcea de regulă referire la o mantie sau un veșmânt bogat ornamentat. Unii îngeri au apărut îmbrăcați în astfel de veșminte. (Lu 24:4; vezi și Iac 2:2, 3) Acest termen este folosit și cu referire la „veșmintele” regale purtate de Irod Agripa I. (Fa 12:21) Termenul grecesc tradus aici prin „foarte frumos” (lamprós) provine dintr-un verb care înseamnă „a străluci”. Când este folosit cu privire la veșminte, el desemnează un veșmânt de calitate, iar, uneori, un veșmânt strălucitor sau alb. Din câte se pare, veșmântul „foarte frumos” al lui Irod a fost diferit de ‘mantia stacojie’, numită și „mantie purpurie”, cu care soldații lui Pilat l-au îmbrăcat mai târziu pe Isus la palatul guvernatorului. (Mt 27:27, 28, 31; Ioa 19:1, 2, 5; vezi notele de studiu de la Mt 27:28; Mr 15:17) Se pare că Irod, Pilat și soldații romani au avut cu toții aceeași intenție când l-au îmbrăcat pe Isus cu cele două veșminte: să-l ia în derâdere pe așa-zisul rege al iudeilor. (Ioa 19:3)

Aici, unele manuscrise spun: „La fiecare sărbătoare, el trebuia să le elibereze un deținut”. Însă aceste cuvinte nu apar în mai multe manuscrise vechi, demne de încredere, și, din câte se pare, nu au făcut parte din textul original al cărții Luca. Alte câteva manuscrise adaugă aceste cuvinte după versetul 19. Formulări similare apar în Mt 27:15 și în Mr 15:6, unde nu sunt îndoieli cu privire la text. Se crede că unii copiști au adăugat aceste cuvinte explicative în Luca, inspirându-se din relatările paralele din Matei și Marcu.

obișnuia să elibereze un deținut: Acest episod este menționat de toți cei patru scriitori ai evangheliilor. (Mr 15:6-15; Lu 23:16-25; Ioa 18:39, 40) Deși în Scripturile ebraice nu există nicio bază și niciun precedent pentru acest obicei, se pare că, în zilele lui Isus, el era deja împământenit la evrei. Obiceiul nu li se părea ciudat romanilor, întrucât există dovezi că ei eliberau deținuți pentru a le face pe plac mulțimilor.

obișnuia să elibereze un deținut: Acest episod este menționat de toți cei patru evangheliști. (Mt 27:15-23; Lu 23:16-25; Ioa 18:39, 40) Deși în Scripturile ebraice nu există nicio bază sau precedent pentru acest obicei, se pare că, în zilele lui Isus, el era deja împământenit la evrei. Obiceiul nu li se părea ciudat romanilor, întrucât există dovezi că ei eliberau deținuți pentru a le face pe plac mulțimilor.

voi aveți un obicei: să vă eliberez un om: Obiceiul de a elibera un deținut este menționat și în Mt 27:15 și Mr 15:6. Din câte se pare, el era de origine evreiască, deoarece Pilat le-a spus iudeilor: „Voi aveți un obicei”. Deși în Scripturile ebraice nu există nicio bază și niciun precedent pentru acest obicei, se pare că, în zilele lui Isus, el era deja împământenit la evrei. Obiceiul nu li se părea ciudat romanilor, întrucât există dovezi că ei eliberau deținuți pentru a le face pe plac mulțimilor.

eliberează-ni-l pe Baraba: Acest episod, descris în Lu 23:16-25, este consemnat de toți cei patru evangheliști. (Mt 27:15-23; Mr 15:6-15; Ioa 18:39, 40) Matei, Marcu și Ioan adaugă însă că guvernatorul avea obiceiul să elibereze un deținut cu ocazia sărbătorii. (Vezi notele de studiu de la Mt 27:15; Mr 15:6; Ioa 18:39.)

Cirena: Oraș situat în nordul Africii, aproape de coastă, la S-S-V de insula Creta. (Vezi Ap. B13.) Este posibil ca Simon să se fi născut în Cirena și să se fi stabilit ulterior în Israel.

stâlpul de tortură: Sau „stâlpul de execuție”. (Vezi Glosarul, „Stâlp”; „Stâlp de tortură”; vezi și Lu 9:23; 14:27, unde termenul este folosit cu sens figurat.)

când pomul este verde, . . . când va fi uscat: Din câte se pare, Isus se referă la națiunea evreiască. Ea era ca un pom aproape mort, dar care mai avea puțină sevă (era încă „verde”), întrucât Isus se afla în mijlocul lor și, la fel, unii evrei care credeau în el. Însă Isus avea să fie omorât în scurt timp, iar evreii fideli aveau să fie unși cu spirit sfânt și să devină membri ai Israelului spiritual. (Ro 2:28, 29; Ga 6:16) Atunci națiunea Israel avea să fie moartă din punct de vedere spiritual, ca un pom uscat. (Mt 21:43)

răufăcători: Termenul grecesc folosit aici (kakoúrgos) înseamnă literalmente „făcător de rele”. Relatările paralele din Mt 27:38, 44 și Mr 15:27 îi descriu pe acești bărbați drept „tâlhari”, folosind termenul grecesc leistḗs. Acesta poate face referire la persoane care comit furturi însoțite de violență sau, uneori, la bandiți sau la rebeli. Termenul este folosit și cu referire la Baraba (Ioa 18:40), care, potrivit cu Lu 23:19, era închis pentru „rebeliune” și „crimă”.

Golgota: Provine din termenul ebraic gulgólet, care înseamnă „craniu”. (Vezi Ioa 19:17; compară cu Ju 9:53, unde termenul gulgólet este redat prin „craniu”.) În zilele lui Isus, locul se afla în afara zidurilor Ierusalimului, însă nu se cunoaște exact unde. (Vezi Ap. B12.) Relatarea biblică nu precizează că Golgota era pe un deal, dar arată că unii au putut privi de la distanță executarea lui Isus. (Mr 15:40; Lu 23:49)

Loc al Craniului: Expresia grecească Kraníou Tópos reprezintă redarea numelui ebraic Golgota. (Vezi nota de studiu de la Golgota, din acest verset. Pentru o analiză a termenului ebraică, așa cum apare în Scripturile grecești creștine, vezi nota de studiu de la Ioa 5:2.) Unele traduceri ale Bibliei folosesc în Lu 23:33 termenul Calvar, care provine din latinescul calvaria („craniu”), ce apare în Vulgata.

Golgota: Provine din termenul gulgólet, din limba ebraică, însemnând „craniu”. (Compară cu Ju 9:53; 2Re 9:35, unde termenul gulgólet este redat prin „craniu”.) În zilele lui Isus, locul se afla în afara zidurilor Ierusalimului. Deși nu se cunoaște locația exactă, unii consideră că e posibil ca Golgota să se fi aflat în apropierea locului în care astăzi se găsește Biserica Sfântului Mormânt. (Vezi Ap. B12.) Relatarea biblică nu precizează că Golgota era pe un deal, dar spune că unii au putut privi de la distanță executarea lui Isus. (Mr 15:40; Lu 23:49)

Craniu: Termenul grecesc Kraníon corespunde numelui ebraic Golgota. (Vezi notele de studiu de la Mt 27:33; Ioa 19:17.) Unele traduceri ale Bibliei folosesc aici termenul Calvar, care provine din latinescul calvaria („craniu”), ce apare în Vulgata.

iartă-i: Contextul nu precizează la cine s-a referit Isus când a făcut această cerere, însă este posibil ca el să se fi gândit la mulțimea care ceruse să fie omorât; unii dintre ei s-au căit la scurt timp după aceea. (Fa 2:36-38; 3:14, 15) Este posibil să se fi gândit și la soldații romani care l-au țintuit pe stâlp, dar care nu au înțeles gravitatea faptei lor, neștiind cine era el în realitate. În schimb, Isus nu l-ar fi rugat pe Tatăl său să-i ierte pe preoții principali, care erau răspunzători de moartea sa. Ei știau exact ce fac când au pus la cale uciderea lui Isus. Ei l-au predat din invidie. (Mt 27:18; Mr 15:10; Ioa 11:45-53) De asemenea, este puțin probabil ca Isus să-i fi cerut Tatălui să-i ierte pe răufăcătorii aflați pe stâlpi alături de el, deoarece niciunul dintre ei nu era răspunzător de moartea sa.

. . . fac: Prima parte a versetului nu apare în unele manuscrise antice. Totuși, întrucât se găsește în alte manuscrise vechi, demne de încredere, a fost inclusă în Traducerea lumii noi și în multe alte traduceri ale Bibliei.

vin acru: Sau „oțet din vin”. În greacă, óxos. Termenul se referă, probabil, la un vin slab, aspru sau acru, numit în latină acetum (oțet) sau posca, dacă era diluat cu apă. Aceasta era o băutură ieftină, pe care săracii, inclusiv soldații romani, o beau ca să-și potolească setea. Termenul grecesc óxos apare și în Ps 69:21 (în Septuaginta), unde s-a profețit că lui Mesia i se va da să bea „oțet”.

deasupra lui era o inscripție: Unele manuscrise adaugă aici: „(scrisă) cu litere grecești, latinești și evreiești”. Însă aceste cuvinte nu apar în manuscrisele vechi, demne de încredere. Se consideră că unii copiști le-au adăugat în relatarea lui Luca pentru a o face să corespundă cu Ioa 19:20.

stâlp: Sau „copac”. Termenul grecesc xýlon (lit. „lemn”) este folosit aici ca sinonim al termenului grecesc staurós (redat prin „stâlp de tortură”) și face referire la instrumentul de execuție pe care a fost țintuit Isus. În Scripturile grecești creștine, Luca, Pavel și Petru au folosit cuvântul xýlon cu acest sens de cinci ori. (Fa 5:30; 10:39; 13:29; Ga 3:13; 1Pe 2:24) În Septuaginta, xýlon apare în De 21:22, 23 ca echivalent al termenului ebraic ʽeţ (însemnând „copac”, „lemn”, „bucată de lemn”) în propoziția „îl atârni pe un stâlp”. Când citează acest verset în Ga 3:13, Pavel folosește termenul xýlon: „Blestemat este orice om atârnat pe stâlp”. Acest cuvânt grecesc apare în Septuaginta și în Ezr 6:11 (1 Esdra 6:31, LXX) ca redare a termenului aramaic ʼaʽ, corespondent al termenului ebraic ʽeţ. Aici se spune cu privire la cel care încălca un decret al unui rege persan: „Să fie scoasă din casa lui o grindă și el să fie ridicat și țintuit pe ea”. Folosirea de către scriitorii Bibliei a termenului xýlon ca sinonim pentru staurós constituie o dovadă suplimentară că Isus a fost executat pe un stâlp vertical, care nu avea braț transversal, deoarece acesta este sensul lui xýlon în context.

atârnați: Verbul grecesc folosit aici nu este stauróō („a țintui pe stâlp”), ci kremánnymi („a atârna”). Când acest verb face referire la executarea lui Isus, este folosit împreună cu expresia epí xýlou („pe un stâlp [copac]”). (Ga 3:13; vezi nota de studiu de la Fa 5:30) În Septuaginta, verbul este deseori folosit pentru a descrie atârnarea unei persoane pe un stâlp sau de un copac. (Ge 40:19; De 21:22; Es 8:7)

Adevărat îți spun astăzi: Cele mai vechi manuscrise disponibile ale Scripturilor grecești creștine sunt scrise doar cu majuscule. Ele nu conțin spații sau semne de punctuație, așa cum se obișnuiește în limbile moderne. Deși unii scribi adăugau uneori anumite semne în text care puteau indica punctuația, utilizarea lor era rară și inconsecventă. Prin urmare, punctuația din traducerile moderne ale Bibliei se bazează pe gramatica limbii grecești și pe context. În acest verset, gramatica textului grecesc permite să fie pusă o virgulă (sau două puncte) fie înainte, fie după cuvântul „astăzi”. Punctuația folosită în traducerea acestui verset depinde de modul în care traducătorii înțeleg cuvintele lui Isus și mesajul general al Bibliei. Unele ediții savante ale textului grecesc, precum cele realizate de Westcott și Hort, de Nestle și Aland și de Societatea Biblică Unită, pun o virgulă înainte de termenul grecesc redat prin „astăzi”. Totuși, introducerea virgulei după „astăzi” este în armonie cu afirmațiile făcute de Isus anterior și cu alte învățături din Scripturi. De exemplu, Isus a spus că avea să moară și să fie „în inima pământului”, adică în mormânt, până în a treia zi. (Mt 12:40; Mr 10:34) În mai multe ocazii, el le-a spus discipolilor că avea să fie omorât și sculat din morți a treia zi. (Lu 9:22; 18:33) De asemenea, Biblia spune că Isus a fost înviat ca „primul rod dintre cei care au adormit în moarte” și că a urcat la cer după 40 de zile. (1Co 15:20; Ioa 20:17; Fa 1:1-3, 9; Col 1:18) Isus nu a fost înviat în ziua în care a murit, ci în a treia zi de la moartea sa, deci e clar că răufăcătorul nu putea fi cu Isus în Paradis în aceeași zi în care Isus i-a făcut promisiunea.

În armonie cu acest raționament, o traducere siriacă din secolul al V-lea e.n., cunoscută ca Manuscrisul curetonian siriac, redă textul astfel: „Amin, îți spun astăzi că vei fi cu mine în Grădina Edenului”. (Francis Burkitt, The Curetonian Version of the Four Gospels, vol. 1, Cambridge, 1904) Este demn de remarcat și că unii scriitori și comentatori greci – antici și mai recenți – au arătat că existau dezacorduri privind modul în care trebuie redate aceste cuvinte. De exemplu, Hesychius din Ierusalim, care a trăit în secolele IV-V e.n., a scris referitor la Lu 23:43: „Unii, de fapt, citesc astfel: «Adevărat îți spun astăzi», și pun o virgulă; apoi continuă: «Vei fi cu mine în Paradis»”. (Textul grecesc se găsește în Patrologiae Graecae, vol. 93, col. 1432, 1433.) Teofilact, care a trăit în secolele XI-XII e.n., a scris despre unii care susțineau că trebuie „să se pună un semn de punctuație după «astăzi», astfel încât să se citească: «Adevărat îți spun astăzi»; și apoi adaugă cuvintele: «Vei fi cu mine în Paradis»”. (Patrologiae Graecae, vol. 123, col. 1104) George Lamsa, un traducător al Bibliei din Orientul Mijlociu, afirmă referitor la folosirea termenului „astăzi” în Lu 23:43: „În acest text, accentul se pune pe cuvântul «astăzi» și trebuie citit: «Adevărat îți spun astăzi, vei fi cu mine în Paradis». Promisiunea a fost făcută în acea zi și urma să se împlinească ulterior. Această formulare este tipic orientală și transmite ideea că promisiunea a fost făcută într-o anumită zi și avea să fie respectată negreșit”. (Gospel Light – Comments on the Teachings of Jesus From Aramaic and Unchanged Eastern Customs, p. 303, 304) Prin urmare, expresia grecească din Lu 23:43 pare să reflecte un procedeu de accentuare propriu limbilor semitice. Scripturile ebraice conțin numeroase exemple de folosire idiomatică a termenului „astăzi” în exprimări solemne, precum promisiuni și porunci. (De 4:26; 6:6; 7:11; 8:1, 19; 30:15; Za 9:12) Dovezile prezentate mai sus conduc la concluzia că Isus a folosit cuvântul „astăzi” cu referire la ziua în care a fost făcută promisiunea, nu la ziua în care răufăcătorul avea să fie în Paradis.

Unele traduceri, cum ar fi cele realizate în engleză de Rotherham și de Lamsa (ediția din 1933) și în germană de L. Reinhardt și de W. Michaelis, recunosc că accentul se pune corect pe momentul când este făcută promisiunea, nu pe momentul când se împlinește. Aceste traduceri redau versetul într-un mod similar celui din Traducerea lumii noi.

Paradis: Termenul „paradis” din limba română provine din termenul grecesc parádeisos; cuvinte similare există și în ebraică (pardés, în Ne 2:8; Ec 2:5; Cân 4:13) și în persană (pairidaeza). Aceste trei cuvinte transmit în principal ideea de grădină frumoasă, asemănătoare unui parc. Traducătorii Septuagintei au folosit termenul grecesc parádeisos pentru a traduce termenul ebraic gan (grădină) care apare în expresia „grădină în Eden”, din Ge 2:8. Unele traduceri ale Scripturilor grecești creștine în ebraică (având simbolurile J17, 18, 22 în Ap. C) redau Lu 23:43 astfel: „Vei fi cu mine în grădina Edenului”. Această promisiune făcută răufăcătorului care atârna pe stâlp alături de Isus nu făcea referire la „paradisul lui Dumnezeu” menționat în Re 2:7, care îi este rezervat „celui care învinge”, adică celor ce aveau să domnească cu Cristos în Regatul ceresc. (Lu 22:28-30) Acest răufăcător nu învinsese lumea împreună cu Isus Cristos, nici nu ‘se născuse din apă și din spirit’. (Ioa 3:5; 16:33) Fără îndoială, el va fi unul dintre cei „nedrepți” care vor fi înviați ca supuși pământești ai Regatului când Cristos va domni o mie de ani peste pământul transformat în paradis. (Fa 24:15; Re 20:4, 6)

Pe la ceasul al treilea: Adică aproximativ ora 9. În secolul I e.n., evreii împărțeau perioada de lumină a zilei în 12 ore, calculate de la răsăritul soarelui, de la aproximativ ora 6. (Ioa 11:9) Prin urmare, ceasul al treilea corespundea cu aproximativ ora 9, ceasul al șaselea cu amiaza, iar ceasul al nouălea cu aproximativ ora 15. Întrucât la vremea aceea nu existau instrumente exacte de măsurare a timpului, reperele orare sunt aproximative. (Ioa 1:39; 4:6; 19:14; Fa 10:3, 9)

Pe la ceasul al treilea: Adică aproximativ ora 9. În secolul I e.n., evreii împărțeau perioada de lumină a zilei în 12 ore, calculate de la răsăritul soarelui, de la aproximativ ora 6. (Ioa 11:9) Prin urmare, ceasul al treilea corespundea cu aproximativ ora 9, ceasul al șaselea cu amiaza, iar ceasul al nouălea cu aproximativ ora 15. Întrucât la vremea aceea nu existau instrumente exacte de măsurare a timpului, reperele orare sunt aproximative. (Ioa 1:39; 4:6; 19:14; Fa 10:3, 9)

pe la ceasul al șaselea: Adică aproximativ ora 12. (Vezi nota de studiu de la Mt 20:3.)

întuneric: Acest întuneric a fost rezultatul unui miracol realizat de Dumnezeu. Nu putea fi cauzat de o eclipsă de soare, care are loc doar când este lună nouă. Acum era perioada Paștelui, astfel că luna era plină. În plus, întunericul a durat trei ore, în timp ce durata maximă a unei eclipse totale este de mai puțin de opt minute. Luca menționează și că „lumina soarelui a dispărut”. (Lu 23:45)

ceasul al nouălea: Adică aproximativ ora 15. (Vezi nota de studiu de la Mt 20:3.)

perdeaua: Aceasta era o draperie frumos ornamentată din templu, care despărțea Sfânta Sfintelor de Sfânta. Potrivit tradiției iudaice, această perdea grea avea aproximativ 18 m lungime, 9 m lățime și 7,4 cm grosime. Când a rupt perdeaua în două, Iehova nu numai că și-a manifestat mânia împotriva celor care l-au omorât pe Fiul său, dar a și arătat că, din acel moment, era posibilă intrarea în cer. (Ev 10:19, 20; vezi Glosarul)

sanctuarului: Termenul grecesc naós se referă aici la clădirea centrală a templului cu compartimentele acesteia, Sfânta și Sfânta Sfintelor.

și-a dat spiritul: Sau „și-a dat ultima suflare”, „a încetat să respire”. Termenul „spirit” (în greacă, pneúma) poate fi înțeles aici cu sensul de „respirație” sau „forță de viață”. Lucrul acesta este confirmat de folosirea verbului grecesc ekpnéō (lit. „a expira”) în relatarea paralelă din Mr 15:37 (unde este redat prin „și-a dat ultima suflare”). Unii sugerează că folosirea termenului grecesc redat prin „și-a dat” arată că Isus a încetat în mod deliberat să lupte să rămână în viață, întrucât toate lucrurile se împliniseră. (Ioa 19:30) Cert este că el „și-a dat viața” de bunăvoie. (Is 53:12; Ioa 10:11)

îmi încredințez spiritul: Isus citează aici din Ps 31:5, unde David i-a cerut lui Dumnezeu să-i păzească spiritul, sau forța de viață. Cu alte cuvinte, David spunea că își punea viața în mâinile lui Dumnezeu. La moartea sa, Isus i-a încredințat lui Iehova forța sa de viață; astfel, perspectiva sa de a trăi din nou depindea în întregime de Dumnezeu. (Vezi Glosarul, „Spirit”.)

și-a dat ultima suflare: Această expresie reprezintă traducerea verbului grecesc ekpnéō, care înseamnă literalmente „a expira”. (Vezi nota de studiu de la Mt 27:50.) Scripturile arată clar că, atunci când spiritul a ieșit din el, Isus nu s-a înălțat la cer. El și-a dat ultima suflare, adică a murit. Isus însuși prezisese că nu avea să fie înviat decât „a treia zi”. (Mt 16:21; Lu 9:22) Și, așa cum se arată în Fa 1:3, 9, abia după 40 de zile s-a înălțat la cer.

centurionul: Ofițer din armata romană care avea în subordine aproximativ 100 de soldați. (Vezi Glosarul.) Acest centurion a recunoscut nu numai că Isus „era drept”, ci și că „era Fiul lui Dumnezeu”, așa cum se arată în relatările paralele din Matei și Marcu. (Mt 27:54; Mr 15:39)

Iosif: Detaliile pe care le dau scriitorii evangheliilor cu privire la Iosif reflectă perspectiva proprie din care relatează evenimentele. Matei, un încasator de impozite, spune că Iosif era „un om bogat”; Marcu, care a scris pentru romani, spune că era „un membru respectat al Consiliului”, care aștepta Regatul lui Dumnezeu; Luca, un medic plin de empatie, spune că era „un om bun și drept”, care nu susținuse prin vot acțiunea Consiliului împotriva lui Isus; doar Ioan menționează că Iosif era discipol „pe ascuns, de teama iudeilor”. (Mt 27:57-60; Mr 15:43-46; Lu 23:50-53; Ioa 19:38-42)

Sanhedrin: Este vorba despre curtea supremă evreiască, aflată la Ierusalim. Termenul grecesc redat prin „Sanhedrin” (synédrion) înseamnă literalmente „ședere împreună cu”. Deși acesta era un termen generic ce desemna o adunare sau o întrunire, în Israel putea face referire la o instanță judecătorească religioasă. (Vezi nota de studiu de la Mt 5:22 și Glosarul; vezi și Ap. B12 pentru localizarea posibilă a sălii Sanhedrinului.)

Iosif: Vezi nota de studiu de la Mr 15:43.

membru al Consiliului: Sau „consilier”, adică membru al Sanhedrinului, curtea supremă evreiască, aflată la Ierusalim. (Vezi nota de studiu de la Mt 26:59 și Glosarul, „Sanhedrin”.)

Arimateea: Numele acestui oraș provine dintr-un termen ebraic însemnând „înălțime”. În Lu 23:51 este numit „un oraș al iudeilor”. (Vezi Ap. B10.)

mormântul său: Sau „mormântul său de amintire”. Acesta nu era o peșteră naturală, ci o încăpere săpată într-o stâncă de calcar. Deseori, în astfel de morminte se găseau rafturi de piatră sau nișe săpate în stâncă, unde erau depuse trupurile neînsuflețite. (Vezi Glosarul, „Mormânt de amintire”.)

Pregătire: Nume dat zilei de dinaintea sabatului săptămânal. În această zi, evreii se pregăteau de sabat făcând mai multă mâncare și terminând orice activitate ce nu putea fi amânată până după sabat. Ziua Pregătirii menționată în acest verset a căzut în 14 nisan. (Mr 15:42; vezi Glosarul)

Pregătirii: Vezi nota de studiu de la Mt 27:62.

mormânt: Sau „mormântul de amintire”. (Vezi Glosarul, „Mormânt de amintire”.)

Multimedia

Cui înfipt într-un os al călcâiului
Cui înfipt într-un os al călcâiului

Fotografia prezintă o reproducere a unui calcaneu uman, străpuns de un cui de fier având 11,5 cm lungime. Artefactul original a fost descoperit în 1968, în timpul săpăturilor arheologice desfășurate în nordul Ierusalimului, și datează din epoca romană. Această descoperire arheologică pare să confirme că, în execuții, erau folosite cuie pentru a-i țintui pe condamnați pe un stâlp de lemn. E posibil ca acest cui să fi fost asemănător celor folosite de soldații romani pentru a-l țintui pe Isus Cristos pe stâlp. Artefactul a fost descoperit într-un osuar, o cutie de piatră în care erau puse osemintele unei persoane după descompunere. Acest lucru dovedește că cei care erau executați pe stâlp puteau avea parte de înmormântare.

Mormânt
Mormânt

Evreii obișnuiau să-și înmormânteze morții în peșteri sau în cavități săpate în stâncă. Aceste morminte erau, de regulă, situate în afara orașelor, excepție făcând mormintele regilor. Mormintele evreiești care au fost descoperite se remarcă prin simplitate. Fără îndoială, lucrul acesta avea legătură cu religia evreilor, care interzicea venerarea morților și nu promova ideea că, după moarte, oamenii sunt conștienți și își continuă existența într-o lume spirituală.